30.12.2011

Rost

    Trăim vremurile în care promisiunile, cuvintele scrijelite pe o coală țin locul faptelor, lumea în care adevărul și realitatea pier sub talpa iluziei și a aparențelor. Oamenii dispar în negura timpului, principiile care au dăinuit vreme de secole se clatină și par că în cele din urmă vor cunoaște gustul sfârșitului. În aceste vremuri omul și a uitat creatorul și luptă din răsputeri împotriva viitorului său, luptă doar pentru moarte și își pleacă fruntea în fața templelor încărcate de sânge și durere, iluzii și vise fără suflet. Puțini sunt cei care mai au un strop din mireasma veșniciei, iar săracii de ei se sting în singurătate și uitare, sunt marginalizați precum bolnavii de lepră și alungați într o lume parelelă, o lume a celor diferiți, a celor considerați slabi, nedemni de a ocupa un loc în mijlocul acestei societăți bolnave. Lacătele sufletelor s au închis și nici măcar lacrimile nu pot spăla rugina ce zăvorăște lumina din interiorul oamenilor. A plânge de durere, de dor , de bucurie, nu însă din egoism și ură nu va aduce niciodată omului rușinea, ci doar liniștea, mângâierea și în cele din urmă împlinirea. Iubesc oamenii ce știu să plângă în clipele presărate de tristețe sau bucurie, pe cei ce zâmbesc în orice clipă și nu și lasă sufletul pradă furiei și deznădejdii, pe cei ce lasă deoparte orice cuvânt rău și nu și uită niciodată aproapele, pe cel care urăște minciuna și nu în ultimul rând îi iubesc pe cei nu și lasă mintea și sufletul în ghearele fricii, ci întotdeauna rămân alături de sufletul celui osândit orice s ar întâmpla. Restul nu sunt oameni, ci doar simple statui efemere, lipsite de suflet și speranță. Ne vom întoarce într-o zi...

                                                         "
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi...
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
Și-n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.
În zâmbetul ce va miji
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță-n taina lor.
Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.
Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.
                                                                "             
                                                                        (Radu Gyr)


22.12.2011

Mutilare

   Fiecare zi cerne peste sufletul meu aromă de moarte și viață, mirosul unui destin rupt de imaginea zidită în mijlocul templului copilăriei. Mi am dorit să devin o statuie, una de neatins, o statuie ce nu și va pleca niciodată trupul în fața durerii și a răutății oamenilor. Am ajuns în cele din urmă copia fidelă a acestui vis. Nu mimez viața, nici măcar iubirea, nu țip, iar orice lovitură primită nu mi clatină echilibrul interior. Moartea, singurătatea, durerea, uitarea și au pierdut însemnătatea în tăria zidurilor de piatră ce mi înconjoară trupul. Nu visez, iar starea de așteptare a pierit demult răpusă de sfârșitul războiului dintre timp și vise. Sunt țintuit în mijlocul acestui tărâm, având o inimă zăvorâtă de răcoarea zidurilor, cu mintea anesteziată și aripile frânte. Simt că lupta a luat sfârșit, iar singura mea misiune va fi cea de a râmâne drept în fața oricărui val, în fața oricărui cuvânt și promisiune, în fața oricărei drame și mai ales în fața oricărei săgeți îmbibate în veninul răutății și al întunericului.  


"  Cel mai greu nu e să uiți ce a fost, ce ai trăit. Cel mai greu e să uiți ce n a fost, ce nu ți s a întamplat...
... ce n ai fost în stare să fii sau să înțelegi! "



16.12.2011

Minte și suflet

    Niciodată nu m am simțit atât de obosit, atât de îndepărtat de viitor și de imaginea victoriei. Am sperat că în cele din urmă voi reuși să pun capăt acestui război din sufletul meu, să înlătur partea ce îmi inundă sângele de răutate,ură și dezamăgire. Acum par mult prea fragil, mult prea firav pentru a mai ridica privirea spre cel care de atâta vreme mă târăște în mocirla sa, cel care așterne pământ peste inima mea și cerne praf de moarte peste sufletul unui copil. Știu că acestă luptă va lua sfârșit în cele din urmă și nu mi va aduce decât pactul unei înfrângeri. Nu mai am decât un vis, restul au pierit în hainele pline de praf ale acestei lumi, haine mânjite de grotescul realității și al banalului. M am decis... Oricât aș vrea să renunț, am decis să arunc în luptă și cel din urmă vis, să lupt încă un an împotriva mi, iar dacă aripile acestui vis se vor frânge precum cele ale viselor de odinioară voi pleca și nu mă voi mai întoarce vreodată. Am decis să lupt împotriva unui suflet incapabil de a iubi în întregime, să lupt împotriva oricărui gram de întuneric, să alung orice cuvânt, orice gând lipsit de lumină, să refuz orice contact cu mizeria acestei lumi. Dacă nu voi reuși voi lăsa tăcerea să șteargă urmele pașilor mei și să mi înconjoare trupul și sufletul în mantaua sa.

 "Libertatea interioară se degradează nu numai prin minciună, ci și prin iluzia că poți să rămâi nevinovat fără să alegi! "



08.12.2011

Toate trec...

" Un pocnet. Niște vorbe răstite. Mă scol să închid ușa ce dă spre balcon. Îi voi lăsa pe contemporanii mei să se certe, să se înjure după pofta inimii și să aștepte ce vor. Pe mine , îi rog să mă scuze. Eu nu mai aștept nimic. Nu mă mai interesează războiul cu alții. Îmi ajunge singurul război în care mai am, probabil, ceva de spus ... Războiul cu mine. "


01.12.2011

Rugă

    " M am simțit încolțit de întuneric și singurătate, am abandonat lupta și am încercat să mi alung amintirile și să mi uit numele. Am cerut cu îndârjire un miracol, o singură clipă de speranță, un vis ce mi ar fi putut aduce o altă viață. Aș putea spune că singurul obstacol în fața acestui miracol a fost propria gândire, iar ochii mei, ochii copilului nevinovat nu au reușit decât să schimonosească imaginea acestui vis împlinit. I am tăiat de mii de ori aripile, l am izgonit spre tărâmul uitării, iar în cele din urmă am țipat plin de furie către cel care în nemărginita lui bunătate îmi oferă de fiecare dată iubirea, alături de miracolul pe care îl cerșeam de atâta vreme. Singurul vinovat am fost eu. Am fost nevoit să mi închid ochii și să mi caut drumul mânat doar de suflet și inimă, singurele ce au reușit să mi  strivească teama și neliniștea. Puțini sunt cei care reușesc să și găsească  liniștea și reușesc să treacă neschimbați peste orice dâmb, peste orice încercare mai mult sau mai puțin dureroasă. Trebuie să lași deoparte orice răutate, orice cuvânt secătuit de bunătate, să alungi toate visele lipsite de profunzime și să lași orice așteptare să ia sfârșit. "

                              "Dacă iubeşti un om perfect, n-ai niciun merit că-l iubeşti."



25.11.2011

Dor și Durere

   Peste gândurile mele se așterne mantaua grea a tăcerii, rațiunea își pierde sensul în mijlocul furtunii , iar ultimul strop de lumină se îmbibă de uitare și întuneric. Am pierdut o parte din trecut, prezent și viitor.  Nu voi lăsa vreodată ca timpul să și cearnă praful peste pagina amintirilor, ci voi păstra pentru întotdeauna în sufletul și inima mea chipul nepătat al unui om extraordinar. 25 noiembrie va rămâne ziua sculptată cu litere mari, nemuritoare în interiorul meu. Voi alunga orice urmă de uitare și îmi voi îndrepta gândurile în fiecare zi spre icoana omului ce a plecat mult prea devreme...


 

  

10.11.2011

Fără nume

   Ființă fără nume, izvor nesecat de întuneric și ură, suflet schingiuit, toate se îmbină într-un simplu cuvânt: om. Trup firav, fruntea pătată și inima ciopârțită sunt azi singurele comori ale acestei ființe fără nume. Nici măcar un erou uitat, ci doar un simplu trecător încărcat de moarte și durere. Omul fără viitor, omul lipsit de speranță și putere va rămâne singurul supraviețuitor al acestui tărâm luminat. Prezentul și a lăsat mantaua peste rațiunea omului și după mii de ani reușește să schimbe în totalitate caracterul omului, îi aruncă visele frumoase în infinitul întunericului și îi aduce sufletului mireasma unei vieți simple. Mă tem că lacătele sufletului vostru nu se pot deschide în fața lacrimilor, a iubirii, ci vor cerne doar pământ peste inima,numele și trupul vostru.   

04.11.2011

Lupta

   Sunt un copil, un copil cu sufletul zdrobit, un copil înfrânt de timp și oameni, unul aruncat în mijlocul unui ocean al nebuniei, purtat de valuri spre hăul întunericului. Au trecut anii... Ani în care am învățat să mor, ani în care am învățat să mă nasc a doua oară, secunde ce mi au adus efemeritatea și veșnicia, durerea și fericirea, lacrimile și zâmbetele, curajul și teama, onoarea și rușinea. Am fost înfrânt de mii de ori, am renunțat la trecut și amintiri, mi am abandonat viața și am trecut de fiecare dată prin mlaștina rușinii și de fiecare dată mi am șters fruntea de întuneric, am sugrumat țipătul de deznădejde și am așteptat ca tăcerea să mi aducă liniștea. Acum sunt mult mai fragil, dar în același timp mult mai puternic, având în suflet miezul tristeții și în fiecare strop de sânge mii de lacrimi de fericire. Îmi ridic sabia, îmbrac veșmântul cerșetorului de odinioară și mi îndrept pașii spre câmpul de luptă, spre câmpul plin de răutate și durere. Am venit să lupt împotriva întunericului și niciodată nu mi voi pleca fruntea, voi lupta până la ultima picătură de energie, până la ultima suflare!  

28.10.2011

Străin

 
       Orice cuvânt, orice vis neîmplinit se agață de aripile unui suflet osândit și își aruncă în cele din urmă mantaua neagră peste trupul firav al unui viitor luminos. Sunt un simplu străin în nebunia acestei lumi! Străinul ce și a abandonat trupul în brațele timpului, străinul lipsit de povara trecutului, având alături doar tăcerea și imaginea unui suflet nevătămat. Las în urmă orice urmă a războiului, orice strop de dezamăgire și durere și îi aduc sufletului inima și mintea unui înger uitat undeva între granița trecutului și a prezentului. Onoarea, adevărul, curajul nebun, iubirea, lacrimile, mila sunt singurele statui în fața cărora îmi voi pleca fruntea. Restul vor rămâne doar în sufletul muritorilor.

  "Tragediile, ca și bucuriile cele mai mari, omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate "
                                                                                                              Liviu Rebreanu

24.10.2011

Întrebare

                                   "Dacă ți s ar da o a doua șansă în viață, ce ai face?"

   Dacă aș putea lua de la capăt firul vieții, dacă aș putea renunța la viața de acum m aș întoarce spre meleagurile copilăriei, aș alege sufletul, inima și visele copilului de altădată. Aș lua povara greșelilor din trecut pe umerii mei, aș încerca să obțin iertarea oamenilor care au suferit din pricina faptelor mele. Aș alunga din sufletul și mintea mea ultimul strop de răutate și le aș spune tuturor adevărul, le aș spune cât de mult îmi lipsesc și cât de mult înseamnă pentru mine. Aș încerca să răspândesc numai bucurie, iubire, vise și speranță și să las deoparte orice fărâmă de răzbunare și răutate. Iar atunci când voi reuși să mi împlinesc acest vis,atunci când sufletul meu va fi îmbibat în liniște și fericire voi pleca departe, departe de orice amintire sau om, departe de orice greșeală sau vis năruit.

Mulțumesc Lavi!

20.10.2011

Sfârşit de toamnă

"  Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
   Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum!
   Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
   Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
   Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum -
   Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.
  Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
  Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
  O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
  Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
  Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
  Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut. "
                                                                                                                  (I.P.) 

15.10.2011

Timp

"  Timp nemuritor, vise deșarte, aripi frânte și o singură pagină rămasă nescrisă într o carte osândită uitării. Iar eu, ultimul martor sunt nevoit să închei cea din urmă frază a trecutului, să ofer timpului un sfârșit grandios! Aș putea să îl las pradă întunericului, să i leg destinul de propria i răutate. Nu pot să i strivesc aripile, să i răpesc onoarea de a conduce viața muritorilor spre final sau blestemul de a așterne întotdeauna praful uitării peste miile de amintiri. A fost întotdeauna alături de sufletul meu, iar deseori mi a suflat un strop de speranță și a sădit în mijlocul unui pustiu o floare cu petale de lumină și mireasma unui viitor grandios. Singurul ce a reușit să mențină ruinele unui suflet apus, singurul ce a vărsat o lacrimă pe acest altar al suferinței. Deseori l am învinuit și am uitat să i aduc măcar o singură dată un omagiu, să i ofer aripile de care are nevoie pentru a zbura spre insula oamenilor, îndeplinându și în cele din urmă destinul. Am avut de ales între trecut, între o lume apusă și o viață mizerabilă în mlaștina  prezentului. Refuz orice contact cu lumea aceasta degradată și râmân pentru totdeauna prizonierul amintirilor, al vremurilor parfumate de odinioară. Voi rupe ultimul fir ce leagă acest univers de prezent, ultima barcă către lumea oamenilor! Niciodată nu aș putea trăi într o lume plină de răutate, ignoranță, mândrie, o lume în care omul pune mai presus de orice rămășițele unui imperiu întunecat, o lume în care doar prostituția sufletească contează, un tărâm plin de moarte și uitare, nelipsit de durere, dezamăgiri ce nasc la rândul lor în inima omului un sentiment de ură. Dacă aș rămâne prizonierul acestei lumi voi căpăta același statut cu al oamenilor sau probabil voi muri sufocat de un amar regret, de mirosul groaznic al unui tărâm aflat într o continuă degradare. Mă retrag fără regrete, având un suflet curat, o inimă inundată de liniște și împlinire și moștenind doar gândurile și visele unui copil izolat de haosul și degradarea acestui tărâm. Râmân doar o pată de prezent, o plută scăldată de apele unui ocean al amintirilor, o plută ce și va găsi peste ani corabia măcinată de timp. Voi fi singurul martor al acestui tărâm atemporal, legat precum Prometeu  de o stâncă, o stâncă alcătuită din praful amintirilor, una ce stăvilește trecutul muritorilor. Sunt nevoit ca în fiecare zi să arunc timpului un vis și să aștern peste aripile sale o lacrimă izvorâtă din adâncurile sufletului. Am încercat să le ofer oamenilor o scânteie din lumina divină, o mică stea ce ar fi topit lanțurile timpului și le ar fi oferit libertatea și puterea de a zdrobi pentru întotdeauna durerea fără margini din sufletul lor. Dar întunericul a biruit, mi a înfrânt visele și ajutat de falnicul vânt a stins flăcara unui suflet nemuritor. Viața luptătorului s a transformat într un timp întunecat, o pată lipsită de lumină și speranță, una ce se hrănește doar cu vise deșarte și își ia seva din trunchiul copacului plin de durere și dezamăgire al oamenilor.  M am retras în pustiu, un pustiu absolut, nelipsit de dunele singurătății, un straniu concert al amintirilor strivite însoțit de suflarea vântului. Mă gândeam că doar pustiul ar reuși să învingă temerile unui cavaler înfrânt și ar putea reaprinde focul speranței. Din păcate dunele de nisip nu au decât un singur scop, acela de trezi fiara din sufletul omului. Oricât de puternic ai fi și oricât ai încerca să uiți, ea își recapată treptat puterile, iar legătura sa cu Hades prinde rădăcini, iar în cele din urmă sugrumă inima și sufletul omului. De aceea am încercat să scap din mrejele acestui pustiu, să găsesc o oază de liniște și lumină, să nu fiu nevoit să devin același monstru precum cel care m a înfrânt. Cuprins de teamă, istovit mi am îndreptat privirea spre lumea oamenilor și crezând că iubirea îmi poate stinge focul din interior am oferit aripi inimii, încredințând și ultimul vis pieirii. Am văzut cum un vis măreț, plin de speranță și lumină poate fi mutilat de răutatea unor muritori. S a izbit crunt de zidurile mânjite de amintirile zecilor de vise năruite, ziduri neîndurătoare, de netrecut! Aș putea să zdrobesc zidurile pictate de sângele sufletelor măcelărite de gloanțele întunericului, dar fără un strop de lumină nu pot salva nici măcar rămășițele trupului meu. Doar visele îmi aduc strălucirea și îmi oferă statutul de veșnic luptător. E timpul să vă împărtășesc o parte din trecut, o parte din viața mea ! M am născut în mijlocul unor creaturi înzestrate doar cu lumină, ființe ce nu au cunoscut vreodată suflarea rece a morții și au avut întotdeauna un singur scop : să înlăture pustiul și singurătatea și să aducă muritorilor aripi spre nemurire. Am trăit într o lume inundată de iubire, o cetate lipsită de vreun strop din licoarea dezamăgirii, având în interiorul ei doar mireasma  fericirii. Dar timpul și a lăsat amprenta asupra sufletului și conform tradiției am fost nevoit să părăsesc tărâmul acesta și să mi iau zborul spre lumea înghețată a oamenilor. Oare vă întrebați care i scopul nostru? Misiunea mea e să lupt întotdeauna împotriva viselor deșarte, să aduc lumina în mijlocul insulei întunecate din sufletul omului. Am venit înzestrat în straie nemuritoare, cu o inimă încărcată de lacrimile pline de iubire și ochii luminați de steaua nemuririi. Vin spre lumea muritorilor cu tolba pline de vise, cu sabia pătată de sângele trecutului!  
   Acum sunt țintuit  în mijlocul acestui pustiu al singurătății, prizonierul zidurilor pictate de sângele amintirilor, ziduri ce se înalță spre viață, ce mi alungă ultima speranță a unui alt destin. Cavaler al timpului legat de trecutul acestei cetăți nemuritoare, părăsită de orice zvâcnire a vieții și bântuită doar de imaginile muritorilor. Numele meu : El Cid a rămas sculptat de lacrimile osândiților pe altarul durerii, constituind pentru eternitate cea din urmă dovadă a unui luptător al timpului. Viața mea a apus demult, visele mele și au scuturat aripile pline de praf și uitare și din păcate au fost primele ofrande aduse stăpânului Timp pe acest rug al trecutului. Stau în mijlocul aceleiași piețe pustii, într un jilț scorojit, având în mâna dreaptă o peniță cu ajutorul căreia mâzgălesc numele muritorilor ce și pierd visele, vise retezate de sabia călăului. Nu am niciun strop de regret, de fiecare dată îmi ridic penița și îi înmoi vârful în sângele amintirilor și trec nepăsător numărul și numele bietului om ce nu a reușit să i ofere  visului său aripi și viață. Mă hrănesc din lacrimile voastre, din seva deznădejdii și nu vă ofer în schimb decât trecut. Chipul mi e brăzdat de durere, iar ochii mei poartă întotdeauna umbra tristeții. Rămân doar eu în acest deșert nemărginit, părăsit de toți : prieteni, persoane iubite, necunoscuți. Trăiesc din lumina bătrânului vis mort demult în trecut. Nu mai pot schimba prezentul, nu pot schimba destinul crud al acestuia și din păcate nu pot părăsi vreodată trupul său cuprins de moarte. Trăiesc doar în această cetate, iar uneori chipul meu șters rătăcește ca o fantomă printre paginile amintirilor celor ce au plecat. Nu am acceptat rolul de călău din dorința de a mă răzbuna, ci doar sperând că astfel îmi voi recăpăta o parte din inima și viața de odinioară. Mi am transformat sufletul de copil într unul hidos de măcelar, dar niciodată nu mi voi uita amintirile sau visele moarte de atâta vreme, nu voi lăsa nepăsarea să mi mâne pașii spre lumea oamenilor. M am zbătut în mijlocul aceleiași bălți a durerii, iar rugăciunile de milă îndreptate spre sufletul lor nu mi au adus decât sfărșitul. Acum aș putea să le redau visele, dar cum aș putea să le arunc stropii fericirii dintr un ocean plin de  lacrimile unui  trup sugrumat de răutatea lor. În acest univers al durerii nu am primit decât slăbiciunea lor, indiferența, iar gura mea însetată de apa vieții a primit doar seva dunelor de nisip. Am luptat până la capăt și neavând decât o singură opțiune: cea a veșnicului paznic al Timpului, am acceptat în cele din urmă inevitabilul. Mi am desprins trupul de suflet, am aruncat visele în văpaia trecutului și i am permis Reginei de Gheață să și verse lacrimile peste inima mea. Rănile s au închis și după ani de suferință am primit mantaua, sabia, penița și coroana stropită de sângele osândiților. Cu ajutorul Timpului am reconstruit părticică cu părticică zidurile cetății, am șters icoanele trecutului de pe altarul Timpului și i am suflat întregii creații miros de moarte, miros de sânge proaspăt. Am rupt orice rădăcină a durerii din sufletul meu și am jurat ca întotdeauna să mi apăr stăpânul și indiferent de durerea sau rugămințile oamenilor să nu întorc vreodată privirea spre viața lor. În mijlocul altarului am depus o cutiuță înconjurată de mii de trandafiri uscați, cu spinii otrăviți de seva morții ce înconjoară lacătul ce zăvorăște trecutul meu. Om rămas fără trecut, om lipsit de viață, suflet fără inimă și ochii lipsiți de lumină constituie schița luptătorului de acum. Mai am o singură dorință, aceea de a mi așterne viața pe o foaie, de a transpune durerea în cuvinte ce și vor pierde sufletul legate de rugul Timpului și mi vor conduce pașii spre hotarul tăcerii. Dacă aș avea o inimă, dacă aș avea vreun strop de lumină aș încerca să lupt împotriva destinului, dar lipsit de melodia armoniasă a bătăilor inimii, izolat în acest univers și înlănțuit de legâmântul semnat nu am rămas decât o bucată de trecut, un râu încărcat de cuvinte misterioase, blestemate ce și lasă resturile pe o coală albă. Așadar mă întorc printre rămășițele vieții de odinioară și încerc să stropesc amintirile și visele cu seva prezentului, să aduc pentru ultima dată o secundă de nemurire trecutului. După acest ultim sacrifiu îmi voi încredința viața stăpânului, voi arunca inima pradă vulturilor și niciodată nu voi mai întoarce capul spre lumea celor ce m au abandonat. Mă voi ruga să mi cadă aripile nemuririi, să pot umbla nestingherit prin tărâmul tăcerii, hăituit doar de umbrele sufletelor osândite, acompaniat de melodia unui destin frânt. Nu pot distinge răutatea de suflul luminii, iar cuvintele voastre par zgomote lipsite de sens și esență, sunete fără armonie, sunete grotești. Vocea mea s a stins pentru totdeauna... Măștile oamenilor nu pier sub asediul iubirii, al țipetelor, nu dispar sub greutatea dorului, a luminii, ci continuă să ocrotească indiferența, moartea, visele lipsite de vlagă ce înconjoară precum o plantă ce și agață trupul puțin câte puțin de zid, iar în cele din urmă îi acoperă întreaga înfățișare. Ochii muritorilor și au pierdut sclipirea printre fărâmele de uitare, iar inima lor se scaldă doar în lacul plin de sânge înghețat, o mocirlă în care au pierit milioane de vise grandioase. Nu pot muta vreo pietricică din acest univers odios, iar eu eroul necunoscut îmi pierd ultima fărâmă de onoare, ultimul strop de viață prin pustiul unui timp apus! Aș putea blestema ziua când plin de lumină și fericire,  înzestrat cu armura nemuririi am declarat război îngerilor întunericului, sperând să înlătur pentru totdeauna ura, răutatea și durerea. Mi am adunat toate forțele, am alungat ultima fărâmă de teamă și am suflat praful stelelor peste sabia încercată în mii de lupte, sabia însetată de dreptate și grandoare. Am pășit pe câmpul de luptă fără a avea măcar un  singur muritor alături de mine, ci doar alături de o singură vietate: Îngerul fără nume, Îngerul ce a rămas în fiecare clipă în dreapta mea, singurul meu aliat. În fața noastră milioane de îngeri cu aripile negre, mii de vise întunecate, scăldate de sângele durerii unor muritori înlănțuiți de puterea Mărețului Înger Întunecat. Mi am umplut inima de curaj și onoare, am lăsat iubirea să mi inunde sufletul, am închis ochii și le am oferit viselor și amintirilor aripile spre tărâmul luminat, iar eu am pășit peste trupurile victimilor zdrobite de forța întunericului. Au urmat ani de lupte crunte, ani în care am lăsat deoparte durerea, dorul și mi am sacrificat și cel din urmă strop de onoare, ani în care am fost părăsit de toți, anii care mi au săpat propriul mormânt. M am trezit în hainele unui biet cerșetor, în mijlocul unui râu mocirlos, un râu plin de sânge întunecat și vise mizere, având alături doar un ciot de sabie și o tolbă goală. Trupul meu e de nerecunoscut, ochii și au pierdut și cea din urmă lacrimă a purității, iar iubirea a pierit sub tălpile miilor de oameni ce nu și au îndreptat privirea către țipătul deznădăjuit al unui copil osândit. Orb, lipsit de rațiune, pierdut în acest infinit întuneric mi am ridicat trupul schingiuit și m am rugat Împăratului să mi trimită o singură clipă de liniște și iubire ce ar putea să mi lumineze calea către Îngerul pierdut printre rămășițele unui câmp umbrit de mantaua rece a morții. Jalnică rugă! Stropii de lacrimi se sting odată cu atingerea trupului meu, iar micul suflet nu poate soarbe seva nemuririi. Am pierdut lupta demult, atunci când onoarea a cedat în fața răzbunării, în fața unui vârtej al urii nemărginite, iar trupul meu a devenit mormântul unui suflet nemuritor. L am căutat pe micul Înger printre miile de cadavre bântuite de vântul degradării, am răscolit fiecare colțișor în speranța că i voi descoperi chipul alb, aripile mărețe, vocea suavă și inima sa, un izvor de iubire și lumină. Au trecut luni până ce îngrozit de milioanele de chipuri înghețațe, chipuri mute, fără nume, ci doar brăzdate de urmele suferinței fără margine mi am folosit ultimul vis pentru o clipă de lumină ce ar fi putut să mi dezvăluie calea către trupul micuțului Înger. Mă tem că i prea târziu, mă tem pentru firavul său trupșor, mă tem de singurătatea absolută, de misterul unui întuneric infinit și gol, de anii ce vor urma și mi vor ucide treptat ultima amintire nepătată. I am zărit chipul prin mocirla durerii, cu aripile frânte și având alături mantaua, sabia și sufletul nepătat. Inima sa bate tot mai încet, sugrumată de lanțurile întunericului, mult prea reci și lipsite de seva vieții. Știam că ultima bătaie a inimii, ultima luptă ar fi însemnat aruncarea sufletului său în ghearele lui Hades, în hăul durerii și al deznădejdii. Mi am șters rămășițele sabiei de umbra morții și pipăind tăcuta bătaie a inimii i am înfipt Micuțului sabia până în adâncurile sufletului. Era singura șansă de a i oferi aripile către porțile imperiului etern, singura metodă de a i salva sufletul și inima din spinul întunericului. Cu sufletul rupt de durere i am zis să mi ierte nesăbuita faptă, să uite că El CiD a fost singurul vinovat pentru întreg războiul, să uite zilele în care am ignorat cuvintele Sale, să uite chipul celui ce i a frânt inima! A plecat... Am rămas singur în acest pustiu fără limite, singur față în față cu durerea, ura, răzbunarea, moartea. Nu mai pot lupta, nu mai am scutul, nu mai am sabia, ci doar un suflet și o inimă închisă într un trup de piatră. Sunt blestemat să rătăcesc printre dunele de singurătate, blestemat să alung orice vis și amintire, având un singur scop: acela de a semna condamnarea muritorilor la indiferență, singurătate, durere și monotonie. Dacă aș avea un strop de iubire aș sufla tuturor praful nemuririi, dacă vorbele mele nu s ar izbi de ziduri de netrecut le aș spune oamenilor că numai iubirea, dorul, mila aduc lumina, mi aș îndrepta privirea spre cei ce țipă schingiuiți, aș distruge orice glob de sticlă de pe fruntea oricărui om și nu aș lăsa niciodată banalitatea să mi sugrume viața. Dar e mult prea târziu! Voi râmâne un biet slujior al Timpului până în ziua când voi fi nevoit să mi semnez propria condamnare. Voi lăsa atunci trupul să cadă pradă valurilor lui, iar sufletul și inima vor scăpa de temniță și vor reveni pe tărâmul luminii și al veșnicii iubiri. În rest doar timp, timp mort ce și așează aripa peste mormântul unui luptător înfrânt de tăcere și întuneric. "

11.10.2011

Praf de timp

 " Sufletul lipsit de iubire rămâne doar un simplu trup dezgolit de mantaua nemuririi, înveninat de durere, de ură și răzbunare. Iubirea se naște din lacrimile îngerilor, se contopește cu inima muritorilor și împrăștie peste rădăcinile sufletului mireasma fericirii, stropii nemuririi. Iubirea nu poate supraviețui într un suflet răpus de lașitate și egoism, iar rădăcinile ei vor pieri printre stâncile unei inimi de piatră. Ura, monotonia, visele lipsite de profunzime sugrumă firavul trupșor al iubirii, rupându i aripile și aducând asupra-i praf de moarte, praf de vise moarte răpuse mult prea devreme. Trecutul se naște din suflul iubirii, se naște din dorul nemărginit, din nisipul singurătății cernut peste bucățile de gheață ale unui suflet mort. Acoperă mi ochii în mantaua întunericului, zdrobește mi visele și aruncă-mi rușinea ta, rușinea voastră în schimbul purității unui suflet părăsit. Dorința s-a stins împreună cu tăcerea, iar așteptarea a părăsit câmpul unei vieți zbuciumate. Mă hrănesc cu întuneric, cu seva slăbiciunii voastre, cu vorbele îmbibate în răutate și indiferență, fiind nevoit adeseori să mi smulg aripile eternității în schimbul unei clipe de liniște. 
 "

08.10.2011

Natura

 

'' Natura-ți dă zilnic exemplul de a trăi. ''
                                                                   Nicolae Iorga

03.10.2011

Viață sau ...

"  Viață sau iubire? Într o epocă a micilor vise,  presărată de un timp mort și având gustul simplu al monotoniei viața omului și a pierdut demult ultimul diamant. Oricât am încerca să ne ridicăm privirea din cenușă și să ne ștergem fruntea de praful indiferenței nu reușim decât să mâzgălim și ultima porțiune de inocență și onoare. Omul a decăzut! Și a pierdut conștiința, și a renegat trecutul și a ales moartea, durerea, neîmplinirea și întunericul. Pomul vieții s a transformat în pământ, iar anii săi s au pierdut printre amintirile neînsemnate ale muritorilor. Ne am schimbat armura în hainele unui cerșetor, am străpuns cu răutate ultima zvâcnire a inimii și ne am blestemat propriul destin. Ochii noștri au căpătat umbra acestui întuneric nemărginit, dând naștere doar lacrimilor pline de răzbunare și egoism. Râsul, zâmbetul, lacrimile, toate s au transformat în uneltele îngerului întunecat. Au sosit vremurile în care adevărul și a pierdut coroana în dauna măștilor, a minciunii și urii. Din râul acesta infinit de răutate le am împărtășit tuturor stropul păcătului, am pângărit sufletele copiilor și nu le am oferit decât moartea. În lipsa iubirii am ales viața... Am ales efemeritatea în locul nemuririi, am ales banalul, am ales ura, am ales singurătatea, am ales păcatul. Când oare iubirea, mila, lacrimile, dorul , adevărul, munca au devenit o rușine pentru muritori? Din păcate în acest ocean plin de nebunie, nimeni nu are puterea de a și striga vinovăția, niciunul nu și poate înfrânge lașitatea și rușinea. Sufletele voastre se vor stinge într o groapă comună, într o mediocritate grotească, fără strop de respect și onoare. Te mai poți numi om ? Ce rost au cuvintele tale dacă întotdeauna nu  reușești să le inspiri viață, ci doar se nasc și se izbesc de realitatea ta. Vă ridicați singuri statui și de fiecare dată nu reușiți decât să vă luitruiți masca hidoasă. Mi e teamă că n spatele unui copil se poate afla un monstru, că n înăuntrul celui de lângă tine crește doar pomul răzbunării, că n schimbul cuvintelor și a privirii inocente voi primi doar răutatea voastră. Trăiesc într o lume de porțelan, o lume a măștilor negre, universul muritorilor de azi. Sunt singur, mereu căutând în spatele sufletelor de hârtie și a privirilor flăcăra nemuririi, dar găsind de fiecare dată în interiorul muritorilor  o inimă neagră și un suflet adormit de sunetul grotesc al sângelui infectat. Aleg iubirea, onoarea, curajul, adevărul, mila, lacrimile, dorul , iar restul ce țin de partea întunecată  le las celor care mi le dăruiesc în fiecare secundă, la orice pas și în spatele oricărui cuvânt."


07.09.2011

Dans

" Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
  Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
  Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
  Tragică beţie, moale legănare...
  Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
  Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
  Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
  Braţele de aer ale clipei duse.
  Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
  Câtă deznadejde paşii noştri mână!
  Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
  Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...
  Mâine dimineaţă o să fim străini,
  Vei privi tăcută mâine dimineaţă
  Cum prin descărnate tufe, în grădini,
  Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...
  Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
  Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
  Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
  Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
  Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
  Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
  Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
 În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare..." (N.L)


Portret de toamnă

„   Ultima rază de lumină s a stins, iar împreună cu ea au dispărut mângâierile pline de căldură și duioșie, raze de neuitat ce și scaldă lumina în apa viselor unui suflet înghețat. S a dus și cea din urmă clipă de viață spre negura necunoscutului, m a părăsit într o tăcere mizerabilă, o tăcere plină de lașitate. Dar eu, un copil uitat de timp și cruțat de soartă am rămas cu privirea îndreptată spre oglinda trecutului luminos. Ochii mei au uitat imaginea prezentului, privirea lor naște doar trecut, doar amintiri lipsite de importanță, întămplări nevinovate închise într o inimă neagră îmbibată în singurătate. Simt mirosul amar al melancoliei ce se strecoară prin fereastra deschisă, iar urechile mele sunt amorțite de sunetul dureros al frunzelor ce și dau ultima suflare înainte de a atinge podeaua. Unde s micile zvâcniri ale viselor de altădată? Au apus demult! Strivite parcă de greutatea norilor încărcați cu mii de lacrimi, lacrimi reci izvorâte din inima unei regine. Regina unui imperiu al melancoliei ce și țese pânza în jurul viselor unui copil izolat de timp. Mi e dor de glasul vieții, de concertul vântului ce mângâie ușor frunzele pomilor plini de viață, de bucuria și entuziasmul rândunelelor. Aș avea o singură dorință : aceea de a retrăi măcar pentru o secundă clipele închise în trecut. Dar e prea târziu, mult prea târziu pentru a răscoli rămășițele unor vise ce și au pierdut identitatea într o groapă comună, iar mie nu mi rămâne decât  jalnica misiune de a uita, de a mi acoperi viața de trecut, de a cerne tristețe și praf neînsemnat peste comoara unui suflet. Întotdeauna am rămas ultimul și niciodată nu voi regreta că nu am ales să mă scutur de îndatoriri, ci am ales curajul în dauna lașității. După atâtea cuvinte, după atâtea vise rămân același copil puternic, moștenind o singură comoară : sufletul! Rămân alături de toamnă în aceeași odaie a trecutului, îmi las inima și sufletul pe podeaua rece și îi ofer timpului onoarea de a smulge din trupul meu bucăți de efemeritate. Copilul din interior va închide pentru întotdeauna ultima portiță către cetatea de odinioară, iar vouă muritorilor vă rămâne moștenire un singur cuvânt zdrențuit : tăcerea...”

12.08.2011

Un miracol

     Mi am scuturat tolba plină de vise. Le am alungat în negura vremii și am păstrat doar unul, unul căruia i aș sufla praful vieții, dar nu mi stă în putință să i ofer aripi spre lumea oamenilor. Sunt neputincios. Aștept un miracol, o lacrimă izvorâtă din inima Sa!



11.08.2011

Vals



" Dragostea nu poate exprima ideea de muzică, în timp ce muzica poate exprima ideea de dragoste. Muzica și poezia sunt o rugăciune. "

08.08.2011

Omul

 "  În realitate, omul, ca și toate vietățile pământului, a fost condamnat să trăiască singur, fiindcă existența nu e posibilă decât în singurătatea individuală. Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege..."
                                                                                                                                               (L.R)
                            

02.08.2011

Nopțile

" Nopțile când îmi amintesc iarăși de noi,
totdeauna pe întuneric și amenințati întotdeauna,
îmbrățișați sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedați de timp și de noapte,
hăituiți de umbre în care ne recunoaștem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
și totdeauna vorbind despre sfârșitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări și de soare
și totdeauna pe acest nisip negru al nopții
fără să știm dacă mâine vom mai fii împreună,
totdeauna așteptând cuțitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărțirile,
totdeauna dragostea amenințată de alții
și de noi înșine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoșați că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
și totdeauna visând să ne iubim fără să știm
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârșeste.
totdeauna dragostea în umbră ca înțelepții lui
                                                                       Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înțelepciune, ci de speranță
și totuși dacă va muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopții,
ci din pricina că noi înșine am amenințat-o prea mult." (O.P)


26.07.2011

Tăcere

" Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
   Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
   Şi aşteptaţi să vorbesc.
    - De unde să-ncep?
   Credeţi-mă, credeţi-mă,
   despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
   despre soartă şi despre şarpele binelui,
   despre arhanghelii cari ară cu plugul
   grădinile omului,
   despre cerul spre care creştem,
   despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
   şi înainte de toate despre marea trecere.
   Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
   aşa de mult să plângă şi n-au putut.
   Amare foarte sunt toate cuvintele,
   de-aceea - lăsaţi-mă
   să umblu mut printre voi,
   să vă ies în cale cu ochii închiși."
                                                   Lucian Blaga
 
                     
 
   Voi lăsa timpul să aștearnă praful peste cuvintele amare, să-nvăluie
  prezentul în mantaua tăcerii, iar eu mă voi retrage în spatele trecutului!                

23.07.2011

Dumnezeu nu a murit!

" Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri."

  Dumnezeu nu a murit! El va rămâne întotdeauna în inima, mintea și sufletul meu. Doar suflul său îți poate aducea dragostea, fericirea, împlinirea și liniștea. Fără protecția Sa omul devine un biet  muritor, o resursă infinită de durere și întuneric, un trup care va părăsi această lume înrobit de răutate, un trup ce și pierde strălucirea și la final își pierde identitatea. Credința nu s a născut din teama oamenilor și nu a reprezentat niciodată vreo barieră în calea cunoașterii, ci dimpotrivă a oferit oamenilor eternitatea și a înfrânt timpul. Din păcate oamenii aleg efemeritatea, aleg durerea, dezamăgirea, refuzând darurile, adevărul și iubirea. Omul zilelor noastre mimează totul. El nu iubește, ci doar joacă un rol ieftin în postura de îndrăgostit. Dragostea nu înseamnă un rând așezat pe o foaie, nici măcar o promisiune sau vreun cuvânt rostit în negura nopții. Ea nu se naște din dor, din nevoia de a nu fi singur, ci întotdeauna din dorința de a oferi persoanei iubite inclusiv viața. Dragostea înseamnă sacrificiu, iar cum majoritatea oamenilor nu cunosc încă tainele acestui cuvânt continuă să joace această comedie. Alungarea lui Dumnezeu din inima și sufletul tău reprezintă o singură moartea, cea a ta! Așadar încearcă să aduci în fiecare zi un strop de lumină în sufletul oricărui om, iubește din tot sufletul și fără rețineri și oferă i sufletului tău aripi, aripi spre nemurire! 

21.07.2011

Eu

"Orice om pe care nu pot să-l iubesc înseamnă pentru mine un prilej de adâncă tristețe.
Orice om pe care l-am iubit și nu-l mai pot iubi înseamnă pentru mine un pas spre moarte.
Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, voi muri.
Voi care știți că meritați dragostea mea, aveți grijă să nu mă ucideți. "

                                                                                                                         (G.B) 



12.07.2011

Noaptea

"Am rămas ca întotdeauna același copil plin de vise, cu obrazul brăzdat de lumina firavă a lunii, având întotdeauna privirea încețoșată de amintirile ce și desfășoară grandoarea în valurile nepăsătoare, asemenea viselor ce și iau zborul și își pierd sufletul în hăul realității. Trupul meu a rămas o simplă statuie, una blestemată să și caute nemurirea doar printre semințele întunericului, călăuzit de imaginea ștearsă a unui tablou uitat într un colț al lumii, plin de praf și având alături doar un timp muritor, înțesat de ură și degradare. Trăiesc doar pentru a recăpăta rămășițele unui suflet demult apus, aruncat în bătaia vântului! El reprezintă singurul fir al vieții, al acestui blestem de a trăi veșnic! Doar noaptea îmi oferă o mică bucată de viață, dar din păcate toți oamenii trăiesc doar ocrotiți de lumina marelui împărat și niciodată alături de întuneric și singurătate. Dacă aș avea o singură secundă de libertate aș povesti fiecărui om că numai viața și visele îți pot oferi nemurirea și fericirea deplină. Răutatea, răzbunarea și singurătatea aduc doar suferință, un gol absolut și o pată de neșters pe fruntea oricărui sfânt! Dar vorbele mele ca și cuvintele se izbesc ca întotdeauna de un zid de netrecut și se întorc împotriva mea. Credeam că țipetele, urletele pot îndrepta privirea vreunui om spre statuia acoperită de praf și uitare și astfel aș fi putut să aduc în mijlocul acestui ocean de necunoscut un strop din lumina plină de viață și speranță. Acum sunt nevoit să caut cutiuța pe care am cedat o marelui stăpân și să încerc să pun pentru totdeauna capăt acestei înțelegeri. Mi am lăsat acolo inima și sufletul pradă întunericului și deznădejdii, închise pentru eternitate. Îi simt bătaia tot mai aproape asemenea unui concert fără sfârșit, dar diferit de fiecare dată. Nu aș fi putut să o las vreodată moștenire întunericului , dar el a fost singurul ce mi a promis un strop de nemurire și o bucățică de liniște. M am înșelat amarnic, iar acum nu mai pot recăpăta viața de altădată, nu pot găsi măcar o singură ieșire. Am ales demult finalul și atunci când voi găsi cutiuța o voi zdrobi și arunca pradă trecutului, iar eu voi păși alături de ea spre tărâmuri apuse în negura timpului!        "

06.07.2011

Măști de sticlă

 ''Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim.
 Lumea e plină de măști de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mângâi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă. Se  îmbrățișează doi amanți și nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută și nu simt. Mama își crește copilul și nu simte cum odată cu obrazul se lărgește și masca de sticlă. Nu, aceste măști nu se văd. Dar opriți-vă undeva, vroiam să le strig, și țipați, cereți ajutor, amenințați. Imediat veți observa măștile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare își vede de viața sa, sub clopotul său de sticlă. Într o zi, în mijlocul pieței am făcut această experiență. Era duminică dimineața și toată lumea se plimba. Deodată m am oprit și am început să țip. Nimeni nu s a apropiat de mine să mă întrebe de vreau. Trecătorii au iuțit pașii și în câteva clipe în jurul meu era gol.(O.P) "

03.07.2011

Viața unui copil

" Pașii mei își pierd urmele în deșertul nemărginit, un tărâm luminat doar de flăcăra unui timp apus! Întreg universul își scaldă prezentul în râul plin de lacrimi, plin de întuneric și durere. Sunt osândit să mi leg speranța de apa ce și urmează nepăsătoare destinul printre dunele de singurătate. Fiecare pas pare a avea același sunet, sunetul unor amintiri strivite de timp și realitate presărate în nemărginitul pustiu. O singură privire spre trecut și aș ajunge alături de visele moarte, dar oare cum aș putea să mă opresc știind că o secundă de odihnă îmi poate spulbera ultima șansă de a mi continua drumul. Am trecut de la speranță la disperare, de la așteptare la nerăbdare și deseori am depășit granițele logicii. Mi am învins propriile vise și am reușit să mi continui drumul călăuzit doar de lumânările așezate pe o coală de hârtie, mici plute ce și urmează drumul spre eternitate. Majoritatea sunt strivite de vânt și aruncate pradă valurilor timpului, aducând visătorilor nu speranța, ci deznădejdea, durerea și întunericul. Încerc să alung singurătatea ascultând doar concertul amintirilor strivite de urmele pașilor mei. Am cerut doar un strop de necunoscut, iar acum m am trezit în mijlocul unui ocean, în mijlocul unui deșert situat la granița realității. Nu aș fi putut să pătrund în mijlocul acestui univers decât oferindu i marelui stăpân inima, o bucată de suflet și deasemenea marele vis. Am renunțat la viață pentru un strop de necunoscut, dar nu am reușit decât să mi transform trupul într o statuie, iar sufletul a devenit doar un sclav al efemerității, unul obligat întotdeauna să ofere întunericului o picătură de lumină și speranță. M aș fi crezut de neînvins, intangibil, situat deasupra tuturor, alături de trecutul măreț. Visam la nemurire, dar am ajuns într un pustiu absolut, într un glob de sticlă având alături doar trecutul  și imaginea ștearsă a unui mare luptător. Nu am decât o singură opțiune, una lipsită de un viitor luminos, legată doar de speranța unui alt tărâm. De aceea singurul care nu și pierde vreodată sensul e râul. Iar eu sunt nevoit să i urmez drumul său și în același timp să aflu destinația miilor de vise. Credeam că pustiul îți poate oferi liniștea, împlinirea și poate alunga firele lipicioase ale indiferenței și monotoniei! Numai că fiara din sufletul omului prinde rădăcini puțin câte puțin și sugrumă treptat bucuria și lumina mult prea firavă. Acum după atâția ani sunt de de nerecunoscut, un pustnic ce și a uitat până și numele , unul aproape de nebunie și degradare. Dar nu mi am uitat scopul și cu ultimele puteri pășesc alături de valurile râului. Am alungat speranța spre trecut și cu un regret amar cedez și cel din urmă vis. În clipa când nu  voi mai putea plăti birul, când ultima bucățică de lumină s a stins voi fi pierdut pentru întotdeauna. Nu pot decât să mă rog ca acest univers infinit plin de întuneric și singurătate să aibă măcar o singură ieșire, o crăpătură prin care aș putea să las înțelegerea deoparte și să mi recapăt inima și sufletul."
                                  

02.07.2011

OCTAVIAN PALER

 
Octavian Paler (n. 2 iulie 1926, Lisa, județul Făgăraș, actualmente în județul Brașov — d. 7 mai 2007, București) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic.
Au trecut 85 de ani de la nașterea maestrului Octavian Paler. Pentru mine reprezintă un geniu, un mare caracter, unul dintre puținii români care prin opera lor au lăsat o moștenire neprețuită acestei țări. Aș vrea să i mulțumesc pentru cuvintele pline de vrajă, pentru sfaturile utile și nu în ultimul rând pentru dragostea imensă față de România. Sunteți singura persoană căreia îi simt și îi voi simți întotdeauna lipsa, domnule Paler!    

24.06.2011

Cuvinte

"
  Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.

  Sublim este ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte existenţa unei facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a simţurilor.

  Adevărul e sublim şi de aceea urăşte el minciuna şi prefăcătoria. Are un sentiment profund faţă de demnitatea naturii umane. Se preţuieşte pe sine şi consideră omul o creaţie demnă de respect. Nu suportă niciun fel de supunere josnică şi din pieptul lui nobil respiră libertate. Are oroare de orice fel de lanţuri, de la cele aurite, purtate la curte, până la cele de fier greu ale sclavilor de pe galere.

  Un om poate fi pentru mine şi un obiect de iubire, de frică sau de admiraţie, care poate merge chiar până la uimire şi totuşi să nu fie pentru aceasta un obiect de respect. Firea lui hazlie, curajul şi forţa lui, puterea pe care o are prin rangul său printre semenii lui îmi pot insufla asemenea senzaţii, totuşi lipseşte încă respectul interior faţă de el.

  A trebuit să renunţ la o parte din raţiune pentru a face loc credinţei.

  Cel ce se transformă în vierme nu se poate plânge după aceea că e călcat în picioare.

   Două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi adâncă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea umană se îndreaptă spre ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea umană în mine.

   În om e un sir nesfarsit de oameni.

   Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.”

17.06.2011

Lacrimă!

  " Am nevoie de o lacrimă, de o porțiune din sufletul trecutului, de un vis de ceară nelipsit de viață!  O singură privire spre trecut mi ar otrăvi inima și nu ar reuși decât să alunge și cea din urmă cicatrice  a prezentului! Mânat de întuneric și singurătate îmi adâncesc trupul în pânza plină de mister și moarte țesută de propriile vise năruite de timp, de uitare și viață. Plin de răni, cu ochii învăluiți în mantaua rece a răzbunării mi am ridicat trupul frânt, am strâns cenușa miilor de vise moarte și am căutat îndelung o picătură desprinsă din sufletul luptătorului! Doar aripi rupte, lacrimi roșii, pline de răutate și dezamăgire împodobesc câmpul de luptă! Sunt nevoit să plec departe, departe de haosul și mirosul de moarte al vieții. Am rămas fără suflet, cu o inimă împietrită, lipsit de strălucirea și lumina trecutului glorios, fără veșmânt și din păcate având doar un ciot din sabia trecutului!  Aș putea să țip, să cer ajutorul celor din jur, dar nu pot implora slujitorii dușmanului, nu pot alunga mândria, nu pot înlătura curajul nebun și instaura lașitatea! Plec singur către cetatea de odinioară, cetatatea ce mi poate oferi un strop de liniște și în același timp sentimentul libertății! Îmi cunosc sfârșitul tragic, dar nu pot lăsa vântul tristeții să mi alunge amintirile spre tărâmul uitării! Mor alături de zidurile ridicate în trecut, alături de visul neîmplinit al unui viitor luminos, alături de timp și întuneric! Las moștenire o inimă de piatră, un ciot din sabia marelui luptător și o lacrimă plină de durere și trecut!"

15.06.2011

Omul?

   "Omul? Nu există "omul" decât în tratatele de filosofie care se mulțumesc cu abstracțiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul,există victima,există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există și cel care se revoltă. Dar pe acesta nu l poți vedea întotdeauna; îl copleșesc martorii, dintre care se aleg mereu și călăii, și victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.
  Mi am dat seama că țipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care țipă se chinuiesc să țipe și mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toți își văd de treburile lor mai departe ca și când nimic nu  s ar fi întâmplat, iar tu te simți atunci ca o păpușă dezarticulată. Că să recapeți senzația că ești om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebunești. Și ca să nu înnebunești, țipi și mai tare. Și deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Țipătul a ajuns la limitele lui și s a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el!"  (O.P)

14.06.2011

Tăcere!

Rânduri goale, lipsite de profunzime, spulberate de vântul indiferenței, acoperite de praful uitării se nasc și mor asemenea viselor! Contactul cu viața aduce moartea,deznădejdea și neîmplinirea unor cuvinte sortite tărâmului efemer! Viața voastră nu i decât o simplă reprezentație, o piesă jucată de personaje diferite, dar din păcate având același sfârșit dramatic,aceeași piesă nelipsită de monotonie! Nu pot ridica privirea spre exterior, spre lumea voastră caracterizată doar de o simplitate grotească, de răutate și invadată de mii de gânduri neîmplinite și frământări! Din păcate nu pot schimba destinul celor din jur, nu le pot oferi fericirea, nu le pot alunga frământările și nu pot alunga ura,disprețul,mândria și indiferența oamenilor. Iar peste toate se așterne în sufletul vostru un sentiment de lașitate, de teamă față de lucrurile frumoase, un permanent refuz al omului de a accepta binele, o negare a valorilor și o îndepărtare continuă făță de suflet! Eu nu mi doresc nimic din partea celor din jur, dar nu pot accepta vreodată falsitatea, ignoranța și deasemenea jocul vostru grotesc de a viața! Nu ți mai înrobi sufletul, nu încerca să i alungi pe cei din jurul tău, ci luptă ca în fiecare zi să i aduci fiecărui om un strop de bucurie, o picătură de fericire din valul pe care ai putea să l răspândești! 
O ultima oră, o ultimă amintire și un singur vis! Singurele ce au rămas alături de sufletul unui străin, alături de trecutul unui copil uitat în întunericul lumii! Evadez din lanțurile prezentului, ignor trecutul și strivesc viitorul! Aștept ca liniștea să mi învăluie trupul în întuneric și singurătate, să alunge miile de vise spre tărâmul nemuririi!

12.06.2011

Cuvinte!

"
Gradul de sensibilitate la durere, frustrare, creşte proporţional cu simţirea şi inteligenţa.

Nici să iubeşti, nici să urăşti: iată jumătatea oricărei înţelepciuni. Nici să nu spui nimic, nici să nu crezi nimic: iată cealaltă jumătate.

Visul este o scurtă nebunie, iar nebunia este un lung vis.

Orice zi este o mică viaţă - orice deşteptare şi sculare o mică naştere, orice dimineaţă o mică tinereţe, orice culcare şi adormire o mică moarte.


Să ne abţinem să criticăm, fie şi cu bună intenţie, căci a răni pe cineva este uşor, a-l îndrepta este imposibil.

Un caracter nobil, un spirit drept, o natură veselă şi un corp sănătos sunt bunurile supreme şi cele mai de preţ pentru fericirea noastră.


De-am bate la lespedea mormintelor pentru a oferi morţilor viaţa, ar refuza cu toţii.
"
                                                                                                           Arthur Schopenhauer

 

06.06.2011

Vioara!


"  E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge,
  Vibreaz-asemeni unei cădelniţi orice floare;
  Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare,
  Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!

  Vibreaz-asemeni unei cădelniţi orice floare;
  Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
  Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!
  Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare.

  Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
  Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
  Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare;
  Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
  
  Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
  Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
  Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
  În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare! "
(C.B)


02.06.2011

Capăt de istorie!

" Lacrimile unui copil, picăturile de suflet desprinse din tărâmul viselor, cuvinte nescrise purtate de vântul suferinței spre granița realității! Viața se sfârșește într un colț de lume, lipsită de farmec, deposedată de parfumul nemuririi, legată doar de amintirea unui trecut luminos! Îmi iau inima și o frâng în mii de bucăți, o arunc în bătaia necruțătoare a destinului, alături de istoria unui glas tăcut, de sufletul de piatră al trecutului! Aștern mantaua tăcerii peste gândurile și amintirile amare, nelipsite de frământare și suferință! O să arunc trupul valurilor timpului, iar sufletului îi încredințez libertatea, oferindu i aripile unui destin nemuritor! Iar cetatea sa va rămâne doar o mărturie ștearsă a unui trecut îndepărtat, imaginea unui prinț de catifea, lipsit de propria i lumină, având alături speranța unui sfârșit glorios și nu al unuia mizer,nelipsit de atingerea monstruoasă a monotoniei, de suflarea plină de praf și uitare a indiferenței!" "

 

29.05.2011

Viață!

" Te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată, și tocmai de aceea plec, pentru că, dacă aș rămâne, visul s-ar transforma în realitate, în dorința de a poseda, de a dori ca viața lui să fie a mea. În fine, toate lucrurile care transformă dragostea în sclavie. E bine să avem grijă de ceea ce luăm cu noi din viață!" (P.C)

15.05.2011

România lui Paler!

10.05.2011

Apus!

Tristețea izvorăște din râul întunecat al sufletului! Râul plin de amintiri scăldate în sângele miilor de vise mutilate, rămase fără speranța și lumina de odinioară! Fără trup, cu sufletul răvășit prin valurile timpului încerc să mi ridic privirea, să alung ceața din mintea mea și să aduc un strop de lumină și demnitate în golul din pieptul sfărâmat de loviturile mult prea puternice.Îmi iau zborul fără regrete, fără durere având alături doar un singur vis! Sper ca într o zi să revin!  

07.05.2011

Dacă

"

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!    " (R. K)

02.05.2011

Istoria unei lumi apuse!

   "Sunt alături de trecutul îndepărtat, rupt complet de  viitor și încătușat de lanțurile prezentului. Sunt unul dintre puținii supraviețuitori în urma suflului necruțător al istoriei, o amintire rătăcită și uitată într un colț de lume! Nu aparțin acestei lumi noi și nu voi încerca vreodată să mă adaptez  regulilor de acum! Rămân legat de oamenii răpuși de trecerea timpului, alături doar de frumusețea de odinioară, de curajul marilor conducători, cu mintea și sufletul îndreptate spre visele și gândurile grandioase ale trecutului! Iubesc parfumul istoriei, paginile pline de mister și acoperite de praful uitării, rânduri neînsemnate rămase moștenire unei lumi noi, una lipsită de perspectiva unui destin luminos! Am plecat demult spre târâmul apus, atunci când strivit de răutatea nemărginită și sugrumat de indiferența și frigul din sufletul oamenilor am jurat să nu mi părăsesc vreodată cetatea! Am distrus zidurile, i am înapoiat visele furate și am permis întunericului să și lase mantaua rece peste amintirea ei! Voi avea moștenire o imagine mult prea îndepărtată, lipsită de lumina speranței, ștearsă doar de lacrimile trecutului! Nu m am născut bătrân, ci voi râmâne pentru eternitate un copil! Unul lipsit de orice ideal, un suflet plin doar de vise și sentimente! Încerc din răsputeri să învăț a trăi, dar oare are vreun rost lupta aceasta?"
El CiD           

29.04.2011

10!

"
1)  Să aştepţi oricât!
2)  Să aştepţi orice!
3)  Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice! Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. 
4)  Să nu numeri zilele!
5)  Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6)  Repetă că nu există pustiu! Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7)  Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8)  Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9)  Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10) Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

                                                                                               Octavian Paler!

28.04.2011

Ploaia!

 "Picături reci de ploaie din nemărginitul univers alungă întunericul spre tărâmul suferinței. M am trezit după mult timp în aceeași mocirlă, dar fără suflul de moarte, având în jurul meu lumina și speranța unui nou destin. Ochii mei își recapătă treptat strălucirea de odinioară, iar eu din lacul plin de vise moarte îmi ridic trupul plin de răni, mărturii ale luptei din trecut.Rănit, dar lipsit de durere îmi caut inima prin cenușa trecutului! "   


 "Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic!"

18.04.2011

Trecut!

   "A visa, asta-i fericirea; a aştepta, asta-i viaţa!"
   "Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… În cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plîng. Cel puţin în gara noastră, îmi ziceam, avem avantajul de a vedea viaţa în stare pură, destinul nu ne amăgeşte, nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cît mai liniştiţi, ştiind că ea e totul…
Dar vine o zi cînd priveşti peronul gol, trîmbele de praf pe care le ridică vîntul şi nu mai poţi alunga gîndul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că pustiul este chiar mai rău decît frica sau, dacă vreţi, o altfel de frică… Descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare cîtă vreme aştepţi să se întîmple ceva, cîtă vreme îţi poţi închipui că se va întîmpla ceva, chiar dacă nu se va întîmpla nimic. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte!"(O.P)
  
    Așadar plec și eu.Nu mi părăsesc însă trecutul, ci el va rămâne întotdeauna în cetatea contruită prin mii de vise și sacrificii. Las întunericul moștenire, alung egoismul și răutatea și închid pentru eternitate zidurile! 

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Macys Printable Coupons