07.09.2011

Dans

" Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
  Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
  Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
  Tragică beţie, moale legănare...
  Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
  Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
  Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
  Braţele de aer ale clipei duse.
  Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
  Câtă deznadejde paşii noştri mână!
  Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
  Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...
  Mâine dimineaţă o să fim străini,
  Vei privi tăcută mâine dimineaţă
  Cum prin descărnate tufe, în grădini,
  Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...
  Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
  Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
  Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
  Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
  Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
  Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
  Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
 În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare..." (N.L)


Portret de toamnă

„   Ultima rază de lumină s a stins, iar împreună cu ea au dispărut mângâierile pline de căldură și duioșie, raze de neuitat ce și scaldă lumina în apa viselor unui suflet înghețat. S a dus și cea din urmă clipă de viață spre negura necunoscutului, m a părăsit într o tăcere mizerabilă, o tăcere plină de lașitate. Dar eu, un copil uitat de timp și cruțat de soartă am rămas cu privirea îndreptată spre oglinda trecutului luminos. Ochii mei au uitat imaginea prezentului, privirea lor naște doar trecut, doar amintiri lipsite de importanță, întămplări nevinovate închise într o inimă neagră îmbibată în singurătate. Simt mirosul amar al melancoliei ce se strecoară prin fereastra deschisă, iar urechile mele sunt amorțite de sunetul dureros al frunzelor ce și dau ultima suflare înainte de a atinge podeaua. Unde s micile zvâcniri ale viselor de altădată? Au apus demult! Strivite parcă de greutatea norilor încărcați cu mii de lacrimi, lacrimi reci izvorâte din inima unei regine. Regina unui imperiu al melancoliei ce și țese pânza în jurul viselor unui copil izolat de timp. Mi e dor de glasul vieții, de concertul vântului ce mângâie ușor frunzele pomilor plini de viață, de bucuria și entuziasmul rândunelelor. Aș avea o singură dorință : aceea de a retrăi măcar pentru o secundă clipele închise în trecut. Dar e prea târziu, mult prea târziu pentru a răscoli rămășițele unor vise ce și au pierdut identitatea într o groapă comună, iar mie nu mi rămâne decât  jalnica misiune de a uita, de a mi acoperi viața de trecut, de a cerne tristețe și praf neînsemnat peste comoara unui suflet. Întotdeauna am rămas ultimul și niciodată nu voi regreta că nu am ales să mă scutur de îndatoriri, ci am ales curajul în dauna lașității. După atâtea cuvinte, după atâtea vise rămân același copil puternic, moștenind o singură comoară : sufletul! Rămân alături de toamnă în aceeași odaie a trecutului, îmi las inima și sufletul pe podeaua rece și îi ofer timpului onoarea de a smulge din trupul meu bucăți de efemeritate. Copilul din interior va închide pentru întotdeauna ultima portiță către cetatea de odinioară, iar vouă muritorilor vă rămâne moștenire un singur cuvânt zdrențuit : tăcerea...”

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Macys Printable Coupons