" De ce? O simplă întrebare retorică, două cuvinte care mi sfârâmă orice bulgăre de încredere și câteva litere încrustate atât de adânc pe aripile gândurilor încât îmi e imposibil să mi uit măcăr o secundă nedumerirea. Unde au dispărut oamenii? Unde-i iubirea, unde-i respectul, unde-i sufletul lor? Mă uit la fiecare om și rar, tot mai rar zăresc o sclipire de viață în inima și în ochii lui. Oamenii nu mai știu ce înseamnă mila, sacrificiul, răbdarea, lupta și de aici au uitat ce înseamnă viața. Au uitat că suntem datori să luptăm zi de zi pentru cel mai neînsemnat vis, au uitat cât de frumos e să întinzi brațul tău celor care au nevoie, au uitat că un om înseamnă mai presus de toate un amestec între trup,minte și suflet. "
" Surâs de toamnă târzie și o durere atât de vie, născută parcă din mijlocul unor amintiri contradictorii, amintiri luminoase prăfuite de greutatea a două decenii ce și împletesc culorile cu imaginile sfâșietoare rupte din trupul unui an apus. După ani la rând în care mi am jucat rolul am decis că a sosit timpul să renunț, să las în spate chipul victimei, să mi smulg masca și să mi zdrobesc ultimele rămășițe ale sufletului. M am zbătut în propria-mi mlaștină și chiar de am știut unde-i cel care m a doborât mi am întors privirea, am alungat orice gând și am început să i caut în mijlocul haosului trupul lui, trupul celui care m a lăsat prizonierul acestui război. Am simțit abia acum, acum când inima mi-e atât de rece, când sufletul se zbate neputincios că cel pe care îl căutam, cel împotriva căruia luptam a fost de la început în interiorul meu, iar cu fiecare secundă trecută a țesut în jurul inimii fire de gheață și întuneric. Așa am ajuns să nu trăiesc nici în viitor, nici în trecut sau prezent, să nu simt nici frigul, nici căldura, un copil incapabil de a deosebi bucuria de tristețe, un om pentru care tăcerea absolută înseamnă totul. Mi au mai rămas doar trei imagini neclare și dorul imens de persoana care a plecat în urmă cu un an, singurul om căruia îi simt lipsa și o voi simți întotdeauna. Pe fundația celor patru lucruri îmi voi clădi totul: sufletul, inima și mintea . "
" Haos, trecut, îndoială și același joc fără capăt, același tunel ticsit de întuneric și mii de drumuri întortocheate, prăfuite de uitare mi au rămas moștenire. Un labirint în care sacrificiile sau visele își pierd suflul în mantaua misterului, tărâmul în care fiecare strigăt, pas întărește stratul de pânză din jurul tău. Sunt nevoit să mi port povara în mijlocul unei furtuni: nu mi pot da seama dăcă prezentul mai există sau e doar o iluzie a trecutului, nu pot distinge durerea sau fericirea, nici măcar pământul unde zac nu mai reprezintă o certitudine. Sufletul meu pare că se adâncește într-un hău infinit, o cădere fără final, iar puținele secunde în care nu mai simt căderea par doar simple iluzii. Nu sunt o victimă, poate doar una a propriei nebunii în care am ales să trăiesc. Îmi aduc perfect aminte de clipa când mi am ales atât de încrezător rolul în acest joc, poate e singura imagine care a rămas neatinsă în această mlaștină. Au fost atâția ani în care m-am tânguit, am țipat, am învins și am fost învins, atâtea vise care au plecat și nu s au mai întors, sentimente care au pierit sau au renăscut, dar dintre toate aceste lucruri pe care le am pierdut sau câștigat am rămas cu ruina de odinioară, cu imaginea unui copil și a unui înger și cu liniștea neclintită. Știu unde am greșit, nu mi voi uita greșelile, voi lăsa alunga orice urmă de lașitate și-mi voi asuma întreg destinul. Nu mă voi retrage și nici nu mi voi mai deplânge soarta, o să alung însă toate iluziile, visele, o să las vocile din mintea-mi să piară sub cărămizile ruinelor, iar eu o să mi închid ochii și am să uit orice imagine, orice chip și sunet. "
00:23
El CiD
