Mutilare

   Fiecare zi cerne peste sufletul meu aromă de moarte și viață, mirosul unui destin rupt de imaginea zidită în mijlocul templului copilăriei. Mi am dorit să devin o statuie, una de neatins, o statuie ce nu și va pleca niciodată trupul în fața durerii și a răutății oamenilor. Am ajuns în cele din urmă copia fidelă a acestui vis. Nu mimez viața, nici măcar iubirea, nu țip, iar orice lovitură primită nu mi clatină echilibrul interior. Moartea, singurătatea, durerea, uitarea și au pierdut însemnătatea în tăria zidurilor de piatră ce mi înconjoară trupul. Nu visez, iar starea de așteptare a pierit demult răpusă de sfârșitul războiului dintre timp și vise. Sunt țintuit în mijlocul acestui tărâm, având o inimă zăvorâtă de răcoarea zidurilor, cu mintea anesteziată și aripile frânte. Simt că lupta a luat sfârșit, iar singura mea misiune va fi cea de a râmâne drept în fața oricărui val, în fața oricărui cuvânt și promisiune, în fața oricărei drame și mai ales în fața oricărei săgeți îmbibate în veninul răutății și al întunericului.  


"  Cel mai greu nu e să uiți ce a fost, ce ai trăit. Cel mai greu e să uiți ce n a fost, ce nu ți s a întamplat...
... ce n ai fost în stare să fii sau să înțelegi! "