Rost

    Trăim vremurile în care promisiunile, cuvintele scrijelite pe o coală țin locul faptelor, lumea în care adevărul și realitatea pier sub talpa iluziei și a aparențelor. Oamenii dispar în negura timpului, principiile care au dăinuit vreme de secole se clatină și par că în cele din urmă vor cunoaște gustul sfârșitului. În aceste vremuri omul și a uitat creatorul și luptă din răsputeri împotriva viitorului său, luptă doar pentru moarte și își pleacă fruntea în fața templelor încărcate de sânge și durere, iluzii și vise fără suflet. Puțini sunt cei care mai au un strop din mireasma veșniciei, iar săracii de ei se sting în singurătate și uitare, sunt marginalizați precum bolnavii de lepră și alungați într o lume parelelă, o lume a celor diferiți, a celor considerați slabi, nedemni de a ocupa un loc în mijlocul acestei societăți bolnave. Lacătele sufletelor s au închis și nici măcar lacrimile nu pot spăla rugina ce zăvorăște lumina din interiorul oamenilor. A plânge de durere, de dor , de bucurie, nu însă din egoism și ură nu va aduce niciodată omului rușinea, ci doar liniștea, mângâierea și în cele din urmă împlinirea. Iubesc oamenii ce știu să plângă în clipele presărate de tristețe sau bucurie, pe cei ce zâmbesc în orice clipă și nu și lasă sufletul pradă furiei și deznădejdii, pe cei ce lasă deoparte orice cuvânt rău și nu și uită niciodată aproapele, pe cel care urăște minciuna și nu în ultimul rând îi iubesc pe cei nu și lasă mintea și sufletul în ghearele fricii, ci întotdeauna rămân alături de sufletul celui osândit orice s ar întâmpla. Restul nu sunt oameni, ci doar simple statui efemere, lipsite de suflet și speranță. Ne vom întoarce într-o zi...

                                                         "

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...

Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

în toate dragostele noi

Și-n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji

Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,

Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,

în tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.

                                                                "             

                                                                        (Radu Gyr)