Vioara

"Încă puţin, şi triste minuni s-or împlini,
 Curând suava carne va fi iar albă piatră,
 Din cerul frunţii, ochii polar vor asfinţi,
 Dar pân-atunci ţin calde tiparele pe vatră.
 
Am tescuit din scorburi cuibare otrăvite,
 Ascunse cu viespare sihastre la un loc,
 Şi-am scurs din trunchiul cârnit, prin pătimi ascuţite,
 Răşina unui suflet ce-i gata să ia foc.
 
 
 E-acolo şi mireasma de floare închegată,
 Şi seva albă-a multor cereşti singurătăţi,
 De-i rânduit să arză, n-o mistui deodată. 
Ci toarnă-o pentru negre şi lungi pustietăţi.
 
 Să pot prin obştea nopţii să luminez iubirii
 Şi risipit prin laţuri să nu mă vărs curgând,
 Împlântă, Doamne,-n ceară molatec-a simţirii
 Vertebre tari de cuget, feştila unui gând. "(V.V)
 
 " A trecut timpul,iar eu am rămas acelaşi copil cu obrazul brăzdat de lacrimi şi sufletul plin de emoţie. Dumnezeu mi a dăruit această vioară,iar eu nu ştiu să cânt!În clipa când am primit o i am auzit o singură dată melodia divină,iar acum caut cu disperare sunetul pierdut în negura timpului.Oare când am încetat să mai cânt şi de ce m am trezit tocmai în momentul în care am uitat totul?Mi am uitat numele,inima,sufletul şi poate cel mai dureros sunetul armoniei.Îmi e teamă să i ating corzile, poate doar o simplă atingere ar fărâma totul în mii de bucăţi, iar ultimul vis şi ar frânge pentru totdeauna aripile.Astfel, aştept ca cineva să i atingă măcar o singură dată corzile până nu va fi prea târziu când greutatea trecutului şi amintirile mă vor strivi complet." (El CiD)