26.02.2011

Dacă aș avea...

  "Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă și mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aș gândi tot ceea ce zic.
  Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
  Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și cât m-aș bucura de o înghețată cu ciocolată!
  Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aș îmbrăca foarte modest, m-aș întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.
  Doamne Dumnezeul meu dacă aș avea inimă, aș grava ura mea peste gheață și aș aștepta până soarele răsare. Aș picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, și un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aș oferi-o lunii. Aș uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor și sărutul încarnat al petalelor...
  Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucățică de viață... N-aș lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei și aș trăi îndrăgostit de dragoste.
  Oamenilor le-aș demonstra cât se înșeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii... Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.
  Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă ca în mod nefericit mor.
  Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă ai știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Daca aș știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ti-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe. Daca aș știi că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit. Daca aș știi că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune "te iubesc" și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
  Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință. Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.

  Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine."(G.M)

24.02.2011

Retragere!

   
  " Din  cenuşa miilor de vise moarte încerc să plămădesc sufletul unui om, să i ofer viaţa, speranţa şi liniştea. Iau o rămăşiţă şi împreună cu o lacrimă transform totul într un aluat pe care mai apoi îl stropesc cu puţină iubire şi ajutat de vântul tristeţii încerc să obţin forma perfectă a unui om. M am retras în spatele zidurilor pentru eternitate, am încetat lupta şi am zdrobit cheia lacătului către portiţa sufletului. Acolo pe tărâmul nemuririi caut perfecţiunea şi încerc să găsesc o soluţie prin care aş putea să opresc tot haosul din trupul meu. Aş putea să renunţ la suflet şi să aleg gândirea sau să alung logica şi să trăiesc doar ascultând cântecul tainic al inimii. Sunt prea confuz pentru a putea lua o decizie definitivă, una ce ar putea să mi ofere pacea atât de mult căutată. Mi am împărţit personalitatea în mii de bucăţi, iar acum nu reuşesc să reconstruiesc măcar o parte infimă a celui de odinioară. Am cerşit o bucăţică de lumină celor din jur, dar oare cum aş putea să aprind flacăra unui suflet mort?  Încerc de atâta vreme să l hrănesc cu sute de iluzii, să i luminez calea spre nemurire, calea spre alt tărâm. Pot fi laş, dar niciodată superficial ! Pot fi orb, dar niciodată insensibil! În rest totul e doar rutină, timp fără miros şi gust, o viaţă monotonă ca a majorităţii oamenilor. Nu m am născut robot, nu mi am planificat absolut nimic, ci aştept calm ca viaţa să şi desfăşoare treptat strălucirea! "
El CiD    

Luptă!

   Sufocat de greutatea destinului, cu inima strivită de sutele de înfrângeri mă retrag de pe câmpul de luptă. Sunt prea slăbit pentru a continua războiul, a sosit timpul să părăsesc câmpul plin de vise moarte și să protejez micuța stea din interiorul meu. Am pierdut onoarea, iubirea, credința, curajul, toate risipindu se printre pietrele întunericului. Dar prins de vârtejul războiului nu am încetat vreo secundă lupta. Mi am hrănit soldații cu lumina din sufletul meu, lumina ce acum pare că se va stinge pentru întotdeauna. Plec departe!Departe de haosul lumii, izolat de frigul și întunericul ce mi au înrobit sufletul. Simt mirosul tristeții, al deznădejdii în fiecare adiere de vânt, soarele  ascunzându-și ultimele raze de speranță în spatele generalilor întunericului. Ochii mei își pierd strălucirea treptat, iar eu nemuritorul luptător simt tot mai aproape suflul rece al morții. Sunt înspăimântat de tăcerea absolută, de deznodământul dramatic, iar acum în cea din urmă clipă îmi apar treptat chipurile celor dragi, oamenii ce au pășit alături de mine spre tărâmul morții. Întorc capul spre locul în care îmi imaginam că i voi regăsi! Mult prea târziu însă! Doar praful și amintirile au rămas singurele dovezi ale prezenței lor. Nu i am alungat, dar stăpânit de mirajul puterii și al victoriei am uitat realitatea, mi am pierdut viața luptându mă cu morile de vânt. Știam încă de la  început că înfrângerea va fi finalul! Am încercat să l dobor însă...Iar atunci când o ultimă lovitură ar fi pus capăt întregii lupte, cu sufletul plin de remușcări i am intins un deget. Mi a apucat toată mâna și am simțit prin vene suflare rece a răului. Am picat de pe piedestal și am fost nevoit să continui lupta pe tărâmul întunecat. Mi am pierdut și ultima fărâmă de onoare și speranță și cuprins de disperare i am cedat inima, l am lăsat să mi transforme lacrimile în picături de sânge și visele în coșmaruri! Dar nu a fost de ajuns pentru marele stăpân! Își dorește cu atâta ardoare să pună stăpânire pe sufletul meu și mi oferă o nouă viață, una plină de fericire și liniște. Sunt tentat să i cedez și ruinele unui suflet părăsit, dar nu pot să i ofer victoria fără luptă. Nu renunț și cu ultimele puteri cer un gram de lumină, o părticică din bunătatea divinității ce ar putea să izgonească răul din sufletul meu!

19.02.2011

Întuneric

    Sunt doar un om! Unul ce nu și dorește decât o nouă viață într o altă lume, o lume diferită de cea a zilelor noastre! Din păcate oricât aș fi de liniștit și împăcat  nu pot închide ochii la circul zilelor de acum fără a încerca să reașez  măcar o cărămidă pe fundația normalității. M am săturat să văd în fiecare zi hăul infinit în care ne scufundăm sufletele și viața fără a mișca un singur deget! Oricât i am acuza pe ceilalți de mersul dezastruos al lucrurilor ne complacem în această stare de adormire, de nepăsare! Am învățat doar să criticăm, să visăm lucruri materiale dobândite fără pic de muncă, încercăm să ne mințim unii pe alții și răspândim în jurul nostru doar întuneric și răutate. Refuz să mă integrez în mlaștina zilelor de acum pentru că m am născut cu un anumit scop, am primit un suflet și un trup curat și nu aș putea să mi plec fruntea în lacul acesta plin de noroi și indiferență. Viața mea nu va fi condusă de absolut nimeni, ci doar la final voi da socoteală pentru greșelile pe care le am făcut. Sunt vremuri în care încercăm să mimăm perfecțiunea, vremurile în care fugim cu oroare de lucrurile frumoase. Vreau o lume nouă, una în care doar căldura sufletului să conteze, una în care interesele își pierd importanța. În ultimul timp nu mi doresc absolut nimic, am încetat să visez, mi am pierdut mii de vise încercând să schimb ceva. Mi am hrănit sufletul cu dragostea dăruită de sus și am încercat să construiesc un alt univers, dar speriat de cruntul deznodământ am încercat să mi schimb percepția despre lumea exterioară. Încerc de atâta vreme să topesc gheața din sufletele celor din jur, să alung întunericul din privirea voastră, dar din păcate nu reușesc decât să sting micuța stea din interiorul meu. Mi am pierdut treptat încrederea, m am săturat de vorbele frumoase, de promisiunile deșarte, iar marele parodox al zilelor noastre ar fi acela că deși toți dăm naștere unor idei mărețe lumea se îndreaptă nepăsătoare tot spre aceeași prăpastie. Suntem bolnavi de putere, de atenție, de invidie și întotdeauna așteptăm să primim totul fără a da nimic în schimb. Depinde doar de voi dacă doriți să schimbați ceva și nu să vă petreceți tot restul vieții mințindu  vă unii pe alții. Vorbele rămân tot vorbe, faptele tot fapte. Dacă aș spune adevărul probabil aș căpăta doar răutatea celor din jur,aducându le doar tristețe și dezamăgire în suflet.Așadar am ales să tac, primind doar indiferența voastră fiindcă nu aș putea să fiu niciodată fals și să remodelez adevărul în funcție de interesele celor din jur!

16.02.2011

Joc de iubire?

   "Într o lume erodată de valurile efemerității, fără suflare și speranță ne am făurit propriul joc. Am început încă de mici, atunci când nevoiți să părăsim raiul am pășit pentru prima oară pe tărâmul păcatelor și al morții. Am renunțat la nemurire și am plecat spre Pământ cu oarecare teamă și cu speranța că vom reuși ca după mulți ani să putem atinge din nou perfecțiunea. Impactul cu realitatea a fost nimicitor. Am pășit pe tărâmul bolilor, al durerii, al deznădejdii și mai ales al  universului în care binele nu reușește să alunge măcar o  mică o părticică din imperiul întunericului. Ne a fost încredințat fiecăruia câte un trup și o mică bucățică ruptă din rai închisă într o cutiuță îngropată în adâncul sufletului. Întorcând pentru ultima dată capul spre paradis am plecat cu oarecare teamă spre tărâmul oamenilor. Trecând granița am dat suflare vieții. Amintirile ne au părăsit, iar din grandoarea și nemurirea de altădată a sufletului ne am transformat într un firav trupșor, neavând decât o mică rază din iubirea Creatorului. Am tras adânc aer în piept, neștiind spre ce meleaguri se va îndrepta destinul nostru. Treptat am învățaț că sunetele fără noimă au un înțeles anume și am încercat să copiem totul. Trecând de la primul cuvânt la primul pas am realizat că străinii din jurul nostru sunt oamenii ce vor avea grijă de noi până vom reuși să ne desprindem aripile din lanțurile copilăriei. Ne au dăruit toate dragostea lor, ajutându ne să spulberăm dificultățile acestei noi lumi. De atunci au trecut mulți ani, iar noi mânați de dorința de afirmare am renunțat mult prea ușor la copilărie. Însă din păcate am realizat doar o copie a unui om, ne am transformat viața într un joc, un joc plin de minciuni și răutate. Oare când am uitat să trăim? Dezamăgiți de miile de nerealizări ne am creat propriul nostru univers, unul în care am încercat să omorâm singurătătea, să ne uităm adevăratele scopuri și să trăim doar din lucrurile oferite de acest tărâm al morții și al neîmplinirii. Însă vraja acestui univers artificial va dispărea în clipa când viața își va lua zborul pentru întotdeauna. Iar atunci omul sugrumat de teamă și încolțit de soldații întunericului își va da seama că nu a avut o viață în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o simplă imitație. Atunci va fi prea târziu să ceri iertare, să spui adevărul, să încerci să schimbi măcar un lucru minor și vei pleca de pe acest tărâm cu inima plină de regret și dezamăgire. Iubirea izvorăște doar din puritatea sufletului și a inimii și nu din egoismul și dorința noastră acerbă de a poseda viața unui om. A iubi înseamnă a dărui totul fără a primi nimic în schimb. A iubi înseamnă a fi alături de o persoană pentru întotdeauna și mai ales în momentele dificile. A iubi cu adevărat înseamnă a fi dispus ca în orice clipă să ți sacrifici viața pentru binele persoanei îndrăgite. Restul, dezamăgirea, frustarea, ura izvorâte din refuzul celor pe care îi iubești vor fi doar doar suflarea rece a răului ce crește și ți înrobește sufletul. Așadar noi nu iubim, ci din păcate doar mimăm un joc al iubirii. Nu știm decât să pronunțăm cuvinte fără rost, să promitem și în final să nu ne respectăm propriile afirmații. Pentru a spune te iubesc ar trebui ca fiecare dintre noi să și câștige dreptul acesta prin luptă,sacrificii, credință și onoare.  În cazul iubirii nu vor exista vreodată grade de comparație, iar a fi cu cineva doar pentru a înlătura singurătatea nu ți va aduce decât tristețe și în final doar izolare și mânie.Alungă nepăsarea, invidia din interiorul tău și încearcă ca în fiecare zi să plantezi o mică floare, iar peste ani sufletul tău nu va fi un deșert în care vântul singurătății va fi singurul tău amic, ci o grădină plină de viață, bucurie și împlinire."
El CiD

11.02.2011

Pași!

"Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă iar Dumnezeu
pășea alături de mine,
pașii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din pașii noștri
reprezentau o zi din viața mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă. 
Și am revăzut toți pașii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că în unele locuri 
în loc de două urme
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieții mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespondeau cu zilele cele mai întunecate
ale existenței mele:
zile de neliniște și de rea-voință,
zile de egoism sau de proastă dispoziție,
zile de încercări și de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat. 
Și atunci întorcându-mă spre Domnul
am îndrăznit să-i reproșez:
-Totuși ne-ai promis că vei fi cu noi 
în toate zilele!
De ce nu ți-ai ținut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur 
în cele mai grele momente din viață, 
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
-Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de pași pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe brațe..."

09.02.2011

Dragostea!

"Dragostea e chiar parte din suflet.E de aceeași natură. Dragostea e o scânteie divină ca și sufletul, și tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimic  nu l poate mărgini și nimic nu l poate atinge. Îl simți arzând până în măduva oaselor și l vezi strălucind până în adâncurile cerului."(V.H)

03.02.2011

Zid!



" Împletind tristețea cu nimicul am reușit ca după lungi și imense sacrificii să ridic zidurile de piatră. După atâta vreme cetatea ce mi putea oferi liniștea, siguranța și ocazia de a mă odihni în tihnă în clipele dureroase s a transformat dintr un vis în realitate. Orbit de dorința de a duce la bun sfârșit mărețul vis am încetat să mai trăiesc cu adevărat. M am izolat de lumea exterioară , am încercat să conserv frumosul și să alung răutatea, iar treptat , treptat am evitat să mai arunc măcar o singură privire în jurul meu. Abia la final când punând ultima cărămidă am terminat, m am întors plin de încredere și speranță spre lumea pe care odinioară o părăsisem. Cu sufletul strivit de emoție și cu miile de amintiri ce mi invadau mintea speram să regăsesc neschimbat universul părăsit. Timid am deschis poarta spre tărâmul în care îmi lăsasem trupul, sentimentele, prietenii , nemurirea și viața. Speranța s a transformat într o dezamăgire cruntă. Peisajul își pierduse strălucirea, razele soarelui stingându se în praful monotoniei și al singurătății. Doar vântul și ceasul împietrit au rămas parcă o tristă mărturie a vremurilor de odinioară. Disperat, cu ochii în lacrimi am început să i caut pe cei care au plecat, uitând parcă să l anunțe pe bietul om ce mânat de dorința oarbă de a construi un nou univers în care frumusețea și doar binele să conducă a pierdut timpul atât de prețios.
M am rugat ca totul să fie doar un coșmar și cuprins de nebunie am început să i strig pe fiecare sperând că voi primi măcar un singur răspuns. În zadar m am zbătut și târziu mi am dat seama că singurele ce au rămas alături de mine sunt doar amintirile. Am căutat apoi un bilețel, unul ce ar fi putut să mi explice plecarea lor și să înlăture misterul în care mă afundam. Am găsit doar sentimentul singurătății închis într o cutiuță de aur rămasă parcă cu un scop anume.
M am luptat cu atâta ardoare să construiesc zidurile, să readuc grandoarea și fericirea de altădată, am încercat să preschimb râul lacrimilor de sânge în iubire, să transform coșmarurile în vise, dar am reușit să capăt doar tristețe, singurătate și indiferență. Îngrozit de mirosul de moarte ce a pus stăpânire pe tărâmul unde trăiam odinioară am început să fug, să închid ochii și să revin spre cetatea pe care am construit o. Dărâmat de finalul neașteptat am încercat să distrug zidurile, iar bucuria a fost înlocuită de un sentiment de răzbunare, de mânie către lucrurile frumoase, către cei care m au părăsit. Nu am reușit decât să alung și ultima fărâmă de bunătate și speranță și să transform zidurile în ruine, ruinele în interiorul cărora mi am pierdut libertatea și viața. Mi am construit propriul mormânt, iar totul a fost din păcate doar o capcană. Una în care am pășit  de bunăvoie, neștiind întunericul în care mă rătăceam puțin câte puțin până în clipa când mintea mi inundată de zecile de mii de amintiri mi a suflat soluția prin care aș fi putut scăpa pentru totdeauna de tortura fără limite. Am încercat să vorbesc de unul singur sperând că voi putea învinge țipetele îngrozitoare din trupul meu. Nu am reușit și rămas fără vreun strop de curaj și mândrie mi am plecat fruntea în mlaștina păcatelor. Rămas fără vreun gram de onoare, fără vise și cu trupul plin de răni am încercat să mă ridic și să nu capitulez în fața timpului și a întunericului.Prea târziu însă!Mi am pierdut trupul, puterea , visele , i am alungat pe cei din jurul meu și deși mai aveam doar un suflet pătat și rănit am încercat să i ofer aripi și să l alung spre tărâmul nemuririi. S a prăbușit lângă trup, iar eu am pierdut definitiv ultima șansă de a mai salva o parte din mine. Am închis demult ochii, iar acum aștept într un ger năprasnic ca ultima bătaie a inimii să ia sfârșit, iar mintea să capete liniștea atât de mult căutată." 
  El CiD 
                                                El CiD se retrage definitiv!

02.02.2011

Dor

    
"Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.
Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.
Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.
Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.
Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.
În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul."

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Macys Printable Coupons