Fara rost

"Aşteptarea mã distruge.Monotonia îmi cufundã gândurile într o mare de întuneric şi singurãtate ce mi macină ultimele clipe de fericire.Stau singur pe o bancã şi aştept!Pe cine oare?Nu mi amintesc.Însã exact ca un mic copil ce şi aşteaptã nerabdător mama,ca un condamnat mistuit de gândurile negre,stau cu sufletul gâtuit de emoţie pe aceeaşi bancă de mult timp.Au trecut anii peste mine,peisajul şi a schimbat radical înfăţişarea şi tot nu pot pleca.Universul se întunecă,speranţa moare în cele din urmă ,iar sufletul meu de copil e nimicit parcă de visele năruite.A început să plouă, însă treptat totul e cuprins de un ger năprasnic.Peste lacrimile mele se aşterne un strat de mari fulgi de neagră catifea.Frigul mă îngrozeşte ,îmi străpunge trupul fragil.Cu sufletul sfâşiat înfrunt destinul nemilos.Cer o haină şi nu primesc nimic.Sunt înconjurat pretutindeni de oameni, însă aceştia îmi aruncă o privire sfidãtoare şi un strop de indiferenţã.Niciunul nu e interesat de soarta mea.Cerul se întunecã,vântul suflã rece,în timp ce o mânã uriaşã strãpunge bolta învineţitã şi mi oferã o altã viaţã.Sunt tentat sã mi pãrãsesc locul şi deşi totul pare a fi un coşmar nu l pot abandona.Tristã aşteptare,am îmbãtrânit,am pierdut clipele atât de preţioase!Voi pleca cu un amar regret, un ultim gând ia naştere şi zboarã spre locul unde plin de speranţã şi entuziasm credeam cã vei veni.Strivit de frig,cu trupul desfigurat de vitrega naturã întind timid mâna .Ploaia dispare brusc,trupul moare ,iar sufletul de pe înaltele creste va privi ca printr o oglindã banca unde odinioarã aştepta nemurirea.
Locul e acum pãrãsit,iar timpul atât de neîndurãtor va mãcina totul si îi va cãlãuzi pe cei ce nu au voit sã ajute bietul sãrman într o lume a uitãrii,a degradãrii!
Aşteptam un semn pe care nu l am primit.Voi dispãrea!Mã înec în propriile vise...."
El CiD