....

Stau şi mă gândesc.Şi mă tot gândesc zi şi noapte şi nu pot ajunge la nicio concluzie.Mă uit in jurul meu şi nu văd nimic,decât un spaţiu gol,rece.Nu dezamăgirile,nu singurătatea şi nici măcar oamenii nu te pot distruge.Însă în clipele în care amintirile mor treptat şi visele dispar în orizontul întunecat,omul nu mai trăieşte.Aş vrea să pot evada,să plec,să dispar,să las totul în urmă.Într un singur loc mi aş dori să fiu,dar încă nu a sosit timpul.Două lucruri mi au mai rămas,oare mai pot clădi ceva cu ajutorul lor?A fugi de ceea ce ne frământă nu reprezintă garanţia unei vieţi liniştite.Încercarea noastră de a evada în momentele dificile nu semnifică decât o dovadă de laşitate.Astfel, a rămâne neclintit în faţa încercărilor timpului reprezintă un miracol,un lucru fabulos.Într o viaţă omul va avea oportunitatea de a trăi câteva momente de maximă bucurie şi tristeţe.Iar ele, la sfârşit vor contura trecutul nostru,ne vor defini.Restul lucrurilor vor cădea pradă uitării.