Să nu uiți

" Niciodată nu m-am gândit la înfrângere. Nu am luat-o în calcul vreo clipă, mi-am hrănit sufletul zi de zi cu propria-mi speranță! Speranță și abandon, două cuvinte ce definesc perfect relația dintre mine și cei din juru-mi. Și aparent am fost deposedat și de acestea două. Nu-i timpul să mă ascund, să pun durerea mea în spatele oamenilor, să încerc să împart înfrângerea mea cu cei din jur. Știam unde mă îndrept și am ales să merg tot înainte, știam că voi ajunge în punctul acesta, dar îmi era greu să-mi imaginez singurătatea absolută. Ciudat, viața și-a propus să-mi alunge orice urmă de îndoială, să-mi contureze un pustiu fără granițe, un deșert ce-mi permite să văd dincolo de întunericul lui, dar care zdrobește orice încercare a mea de a evada sau transmite un simplu strigăt de ajutor. I-am înțeles în cele din urmă forța, am înțeles că-i atât de puternic încât niciodată nu voi putea să-i sparg zidurile. Am totuși o mică întrebare către el, ai zdrobit fiecare celulă din trupul meu, m-ai întors inclusiv pe mine împotriva-mi, m-ai subjugat complet, dar ai uitat un amănunt mărunt: nu mă poți ucide oricât de slăbit aș fi și vei fi nevoit să stai, tu, marele învingător, vei fi nevoit să aștepti nebunia mea sau să aștepti neputincios ca timpul să facă ceea ce tu nu vei fi niciodată în stare. Poate sunt singur, învăluit într-un ocean întunecat, poate sunt zdrobit, poate nu mai am nici măcar un strop de forță pentru a riposta, dar să nu uiți acest lucru: Nu sunt nebun, inima-mi bate încă, iar sufletul se cutremură la fiecare amintire, la fiecare strop de durere și speranță. Iar eu îți promit că dacă voi reuși vreodată să mă ridic nu voi ezita nicio clipă și-ți voi împlânta pumnalul exact în mocirla pe care o consideri inimă. După care te voi lăsa să pleci, plin de rușine și încununat de nereușitele tale și lașitatea ta. Să nu uiți! "