22:11
El CiD
" Poate s-a oprit, poate strivită de atâta durere a decis să plece, să lase nisipul și durerea în urmă, să nu mai suspine în fața oricărei lovituri sau unui cuvânt tăios, să aleagă durerea eternă în locul unei frâmântări zadarnice. Știam că-mi va fi din ce în ce mai greu să o aduc la viață, să pot simți măcar câteva secunde căldura unui suflet ce nu rătăcește printr-un univers gol, rece și întunecat. Nu pot rezista fără ea, pot fi doar un copac fără rădăcini, uscat ce așteaptă ca timpul să sfărâme ultima rămășiță, să dispară cea din urmă amintire . Doar așa mă pot integra în lumea această goală, fără esență, devenind lucrul pe care l-am evitat din răsputeri. Am crezut că pot construi o punte către acest univers, că-l pot atinge fără să mă îmbolnăvesc și iată m-am trezit acum cu trupul și sufletul infestat pănă în colțul cel mai îndepărtat. Mai am o singură luptă : să distrug cea mai rămas sau oare să mi aștept liniștit finalul? Am încercat să readuc la viață măcar o parte din ceea ce s-a stins, dar e mult prea tărziu, nu-mi răspunde nici măcar la țipete, nici lacrimile nu o pot trezi, iar copilul de altădată a devenit acum un necunoscut, fără nume, o simplă figură ștearsă. "
1 comentarii:
Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nimeni nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. În fiecare suferă creaţia, în fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare se crucifică un Mântuitor. Venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său Ideal: ne putem înţelege unul pe altul, dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.
Trimiteți un comentariu