Ruine

" Am evitat o singură luptă: războiul împotriva trecutului, împotriva amintirilor, împotriva unei vieţi imaginare, viaţa zidită pe fundaţia viselor ce urmăreau doar firul dreptăţii, singurele care încercau să modeleze adevărul pur, să rescrie trecutul şi să i îndrepte paşii spre drumul corect. Trecutul nu moare atâta timp cât mintea, inima şi sufletul unui om păstrează vii imagini frânte şi prăfuite de timp. Oamenii trăiesc doar prin noi, întâmplările prind viaţă doar atunci când rădăcinile lor se prind în interiorul nostru, noi putem conserva totul: chipul unui om care nu mai există, visele care şi au pierdut vlaga şi suflarea, amintirile neînsemnate şi implicit un întreg univers. Mi a fost teamă să nu mi respect jurâmântul, să las din mâna-mi frâiele unui trecut la care am fost condamnat. Mi am propus să nu plec niciodată, să râmân şi să păstrez orice chip, orice amintire în prezent, să aduc trecutul în prezentul meu, să dau viaţă chipului celui care a plecat, să nu i las amintirile să rătăcească în haos, să nu piară sub talpa indiferenţei. Am luptat din răsputeri pentru a mi respecta promisiunea şi am reuşit cu mari sacrificii, drumul fiind presărat doar de suferinţă şi rătăcire, capcane ale pustiului. M am rătăcit de mii de ori, dar niciodată nu mi am pus întrebarea dacă visul acesta mi ar putea aduce şi un strop de prezent şi nu doar de trecut. Am trecut peste tot, peste dorinţele mele, peste viitorul meu, peste trupul, inima, mintea şi sufletul meu doar pentru a substitui prezentul cu trecutul, doar pentru a mi demonstra că un om poate râmâne nemişcat dacă îşi doreşte îndeajuns, că un simplu om poate opri timpul. Singurul lucru care m a împiedicat, cel ce nu m a lăsat să înfig ultima lovitură de sabie în trupul firav al timpului a fost adevărul, un târâm construit pe o imagine falsă nu poate aduce decât întuneric şi răutate, chiar dacă aceasta oferă un orizont lipsit de greşeli şi nu imaginea reală, cea plină de erori şi purtări lipsite de orice strop de bunătate. Ar fi înţelept oare să subestimăm valoarea adevărului, să rescriem trecutul pentru a nu permite ca ultima imagine a unui om să spulbere orice amintire placuta? Nu! Adevarul partial îşi pierde însemnătatea, dreptatea îşi pierde scopul, iar toţi cei care încearcă să conserve trecutul ar trebui să lase realitatea să construiască totul. În momentul în care eşti condamnat la uitare singurul lucru demn pe care îl poti face e să respecţi dorinţa călăului, să rupi orice imagine a sa, să i laşi chipul să rătăcească în neant, să oferi trecutului posibilitatea de a conduce amintirea celui care a plecat spre tărâmul uitării. Voi pastra vie doar imaginea celor care nu au putut să aleagă, cei ce au fost nevoiţi să plece, iar restul vor rămâne doar simple ruine, fără nume, fără importanţă, chipuri ce şi pierd conturul şi esenţa. "

 

                             " Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea. "