28.08.2015

O imagine

" O imagine... E ceea ce suntem, ceea ce ne definește cu adevărat în concepția celor din jur. Omul nu-și dorește să vadă dincolo de aparențe, dincolo de ziduri, dincolo de trup și de orice strat artificial. Aș putea să înțeleg că unul dintre mecanismele prin care omul se apără e construirea unei imagini, dar nu pot să înțeleg de ce oamenii nu pot sau nu vor să-ți accepte adevăratul chip, sufletul, să accepte ceea ce află în spatele măștii, să te accepte așa cum ești, să nu mai idealizeze imaginea ta și să se împace cu realitatea pe care vrei cu atâta ardoare să le-o descoperi. De ce nu vor să te lase să cobori de pe soclul unde această falsă imagine te-a instalat, să nu mai admire sau să fie mândri de calitățile închipuite, să nu mai creadă într-o statuie, ci într-un om. Un om care în naivitatea sa crede că poate fi acceptat, respectat pentru sinceritatea sa, pentru durerile, reușitele și mai ales nereușitele sale, pentru curajul de a-și purta cu mândrie hainele zdrențuroase atunci când viața i le oferă. De ce nu putem să fim alături de cei ce aleg această cale?  "


25.08.2015

Alegere

" Mă întreb oare cât mai pot îndura? Cum reușesc să absorb toată durerea asta nemărginită? Cum de încă mai exist? Trebuie să nu mai uit vreodată ceea ce am învățat în toți acești ani: niciodată nu pot spera că omul îmi va întinde vreo mână, o frânghie firavă de care să-mi leg întreaga speranță. Sunt sigur că nu o voi primi!
  Nu am mai scris vreun cuvânt sub atingerea razelor soarelui de câțiva ani, nu am mai reușit să mâzgălesc vreo frază sau poate nu mi-am mai dorit să simt diferențele atât de evidente între gândurile sau visele nocturne și trăirile de zi cu zi. Amintirile, dorințele, curajul, nebunia își schimbă chipul sub aripa întunericului, iar viața mea, războiul pe care îl duc a devenit o luptă între întuneric și lumină, între soare și lună.
  Deciziile luate în mijlocul nopții  mă macină dimineața, nu mi le pot explica și-mi umplu întreaga zi de regrete. Pentru ca seara, după o întreagă zi de frâmântări să nu înțeleg rostul temerilor mele și să continui pe aceleași făgașuri ca seara trecută. Multă vreme nu am putut să fac distincția între cele două gândiri total opuse sau să aleg una dintre ele, să nu-mi abandonez trupul și sufletul în mijlocul acestui rug mistuitor.
Credeam că fiecare are un scop bine definit, că niciodată una nu va reuși să o sugrume pe cealaltă și astfel voi reuși să trăiesc în armonie, într-o diversitate benefică, o diversitate ce ar alunga monotonia. Azi constat cu durere că întunericul a nimicit mare parte din rațiune, că visele nu mai au o nuanță diferită, că lupta dintre cele două se apropie de final, iar rațiunea fără sprijinul meu nu va mai rezista multă vreme. Iar fără ea voi fi un biet animal, un animal fără echilibru, un om fără principii, fără echilibru, unul influențat permanent de propriile greșeli, un om ce sapă necontenit și inconștient la temelia vieții sale.
  Nu aș vrea să mă sting în propria-mi ignoranță, aș vrea să demonstrez că nu e imposibil să înveți să trăiești, așa cum Cioran și Paler au ajuns la concluzia că unii oameni se nasc și luptă toată viața pentru a învăța un lucru banal în concepția celor din jur: să înveți cum să trăiești.
  Am ajuns în mijlocul unei răspântii, viața și timpul mă obligă să aleg. Aleg să renunț la două lucruri din trecutul meu, două lucruri ce mi-au înlănțuit destinul timp de zece ani, lucruri ce reprezintă rădăcinile tuturor durerilor. "



 

22.08.2015

Despre tine scriu

" Plâng de dorul tău. Mă înduioșează durerea ta și abia acum constat că-mi va fi imposibil să-mi  rup sufletul de tine, de amintirea ta. Nu mă pot apropia, nu acum când îmi știu inima sugrumată, când ochii își scaldă trupul în lacrimile imaginilor prăfuite, când singurele cuvinte ce prind viață izvorăsc din seva dezamăgirii, când îmi știu conștiința strivită sub trupul regretului. 
Un zâmbet, o singură îmbrățișare și aș pleca mai departe, aș accepta incapacitatea mea de a lupta până la capăt, destinul meu de lup singuratic. Un destin de care am fugit în permanență, unul pe care am încercat să-l îngrop de ani de zile. Nu am reușit și nici nu voi reuși vreodată, el mă definește, îmi trasează granițele între care oscilez și voi oscila, îmi soptește în fiecare secundă că nu sunt singur și nu voi fi niciodată, că voi avea mereu alături de mine amintirile, că oricât aș blama singurătatea nu voi obține nimic, că oamenii se tem și vor teme întotdeauna de necunoscutul din sufletul meu și probabil voi fi nevoit să-l sugrum, să-mi aștern o mască și să-mi rup rădăcinile.
 Mă întreb cum poate omul să accepte degradarea această imensă? Cum poate să depășească pierderea pentru totdeauna a oamenilor dragi? Cum poate asista nepăsător în fața propriei sale agonii? Oare cum poate uita, cum poate oare șterge iubirea, dorul?  "


Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Macys Printable Coupons